Impresionismul

 Impresionismul este considerată cea mai atractivă perioadă din istoria  artei moderne din punct de vedere artistic și e cel mai apreciat curent de către publicul larg. Seriile  de expoziții, literatura  abundentă pe acest  subiect și vînzările record sunt dovezi  ale succesului  înregistrat de către  artiștii impresioniști de-a lungul timpului. Caracterizat în principal prin încercarea de a reproduce obiectiv și cu acuratețe realitatea vizuală, în funcție de efectele efemere ale luminii și culorilor, impresionismul este un curent  apărut și dezvoltat mai ales în Franta, la sfîrșitul secolului 19 si începutul  secolului 20.
 Termenul de “Impresionism” a fost folosit pentru prima dată de către Louis Leroy, critic de artă al timpului, în articolul satiric, “Expoziția  impresioniștilor”, publicat în Le Charivari pe 25 aprilie 1874. Pornind de la titlul lucrării lui Claude Monet, “Impression, soleil levant“, Louis Leroy redă de sub forma unui dialog contradictoriu între 2 privitori ai lucrarilor  expuse, părerea sa și a publicului, comparînd lucrarea lui Monet cu o schiță de fundal, fiind mai degrabă o versiune neterminată decat o lucrare  finală. 

Claude Monet – Impression, soleil levant, 1872

Jean-Leon Gerome – The Cockfight, 1846

Alexandre Cabanel – The Birth of Venus, 1863

Edouard Manet – Le dejeuner sur l’herbe, 1862-1863

Stilul impresionist este reprezentat de mișcări scurte ale pensulei, subțiri, abia vizibile, prind  surprinderea  calităților  schimbătoare  ale luminii  (deseori accentuînd efectele trecerii timpului), includerea mișcării ca și element crucial al experienței și percepției umane și unghiuri de reprezentare  neobișnuite.

Fiind priviți ca și radicaliști ai timpului lor, impresioniștii timpurii au încălcat  multe din regulile picturii academice. Au început prin a acorda o importanță  crescută culorii în locul formei. Mai mult, impresioniștii au descoperit că efectele efemere ale luminii pot fi surprinse mult mai  bine  pictînd în aer liber (en plein air). Pictînd scene realiste ale vieții moderne, ei redau efecte vizuale de ansamblu în locul detaliilor, ilustrate anterior în compoziții precum natura moartă, portrete sau peisaje pictate în studio. Folosind  mișcări “neterminate” ale pensulei, culori diluate dar și culori  pure, nediluate, ei reușeau să recreeze senzația din ochiul  privitorului  mai degraba decît recrearea subiectului în sine.