Otto Eduard Leopold von Bismarck-Istorie

                            Otto Eduard Leopold von Bismarck

  Otto Eduard Leopold von Bismarck 1815 -1898 - a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al 19-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca Prim-Ministru, al Prusiei intre 1862 şi 1890, el a supervizat unificarea Germaniei. În 1867, el a devenit cancelar al Confederaţiei Germane de Nord. El a proiectat Imperiul German în 1871, devenind primul său cancelar al Imperiului şi dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomaţia lui, numită Realpolitik, şi modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de "Cancelarul de Fier"("der Eiserne Kanzler").
Fiind un „Junker” (mare latifundiar aristocrat), avea profunde convingeri conservatoare, monarhisteşi aristocratice. Principalul său obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederaţiei Germane. Profitând de iscusinţa sa în diplomaţie, Bismarck a purtat două războaie pentru a-şi atinge scopul. Mai mult, a reuşit să impună Prusia ca mare putere europeană după învingerea Franţei în războiul Franco-Prusac din 1870, aceasta încetând a mai deţine supremaţia continentală.
După moartea lui, naţionaliştii germani l-au ridicat pe Bismarck la rangul de erou, construind sute de monumente pentru a glorifica trăsăturile de lider puternic ale acestuia. Istoricii l-au lăudat, ca fiind un om de stat moderat şi echilibrat, care a fost în primul rând responsabil pentru unificarea statele germane într-un singur stat-naţiune. El a folosit balanţa puterii în diplomaţie pentru a menţine Europa paşnică în anii 1870 şi anii 1880. 
El a creat o nouă naţiune cu o politică socială progresistă, un rezultat care a mers dincolo de obiectivele sale iniţiale în calitate de practicant al politicii de forţa în Prusia.

“Cancelarul de fier” a considerat că burghezia germană era incapabilă, prin propriile forţe, să realizeze unitatea. De aceea el a persistat în tradiţia Hohenzollernilor şi a realizat unitatea prin grandoarea monarhiei prusace, slujită de birocraţia şi armata sa. Cu toate acestea, în pofida conservatorismului extrem al opiniilor sale, el a trebuit, foarte de timpuriu, să înţeleagă aspiraţiile epocii sale şi să le transpună în forme care să corespundă evoluţiei istorice a Germaniei; sensibilitatea la realităţile lumii moderne i-a influenţat în modul cel mai profund opera (L. Gall). În afacerile publice, ca şi în viaţa sa particulară, mulţumită în special bancherului israelit Bleichröder (unul din cei mai importanţi bancheri germani), cunoştea foarte bine valoarea banilor (F. Stern). A crezut de cuvinţă că nu trebuie să lase burghezia în afara acestei evoluţii, mai ales că liberalismul său economic şi naţional era în deplină concordanţă cu monarhia autoritară, ale cărei câteva elemente influente susţinuseră, încă din 1862, formarea Micii Germanii sub semnul liberului schimb şi, în consecinţă, excluderea Austriei din corpul germanic. El a fondat această burghezie modernă în tradiţia disciplinară a Prusiei, burghezia care-i furniza spiritul întreprinzător şi puterea de a înfăptui ceva. Începând cu anul 1866 marea burghezie, organizată într-un nou partid, Partidul Naţional Liberal, a fost cea care l-a susţinut pe Bismarck. Oameni precum Simson, fost preşedinte al Parlamentului de la Frankfurt, Twesten, deputat al opoziţiei în Camera pusacă şi istoricul Sybel îşi susţineau acum cancelarul învingător: un semn că burghezia, sacrificându-şi aspiraţiile liberale, s-a raliat noului Reich. Alături de aristocraţie care continua să-şi promoveze oamenii în armată şi în înalta birocraţie, ea a devenit acea clasă conducătoare în folosul căreia funcţiona puternicul organism politic creat de Bismarck. Totodată, tindea să se “feudalizeze”, pătrunzând prin căsătorii şi serviciul militar în rândurile nobilimii, căreia îi adoptase moravurile şi starea de spirit.

Astfel, hegemonia prusacă apare, după 1871, ca o necesitate ineluctabilă: inteligenţa germană a capitulat în faţa ei. După Sadowa şi Sedan, ea nu numai că acceptă victoria prusianismului, dar caută să discearnă o filosofie şi s-o impună în gândirea germană. Aceasta a fost preocuparea lui Treitschke, care a predat douăzeci de ani în Universitatea din Berlin şi ale cărui opere sunt concepute pentru a glorifica politica lui Bismarck. El face apologia raţiunii de stat, a sacrificiului liber consimţit al fiecărui individ în faţa puterii colective, a războiului ca şcoală a naţiunilor. Se observă clar o amară ironie la adresa liberalismului occidental şi a viselor unei organizaţii internaţionale a păcii. Politica sa, publicată în 1899, se poate rezuma prin această formulă: “Dreptul este politica puterii bine înţeleasă”.