Floare Albastră-Limba și literatura romînă

                                                    

  Floare albastră

     de Mihai Eminescu                    

    

 - Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte? 
De nu m-ai uita încalte, 
Sufletul vieţii mele. 

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite! 

Astfel zise mititica, 
Dulce netezindu-mi părul. 
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica. 

- Hai în codrul cu verdeaţă, 
Und-izvoare plâng în vale, 
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă. 

Acolo-n ochi de pădure, 
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure. 

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă, 
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti. 

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul, 
Mi-oi desface de-aur părul, 
Să-ţi astup cu dânsul gura. 

De mi-i da o sărutare, 
Nime-n lume n-a s-o ştie, 
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are! 

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară, 
Mi-i ţinea de subsuoară, 
Te-oi ţinea de după gât. 

Pe cărare-n bolţi de frunze, 
Apucând spre sat în vale, 
Ne-om da sărutări pe cale, 
Dulci ca florile ascunse. 

Şi sosind l-al porţii prag, 
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime, 
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag? 

Înc-o gură - şi dispare... 
Ca un stâlp eu stam în lună! 
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare! 

.............. 

Şi te-ai dus, dulce minune, 

Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!... 
Totuşi este trïst în lume!