Ziua Recoltei-Sărbătoarea Pămîntului!

 Încă din cele mai vechi timpuri, comunităţile locale şi-au organizat preocupările după succederea anotimpurilor, aşa că, după activităţile din timpul primăverii şi ale verii, toamna aduce roadele, iar pe totate dealurile ţării se strânge recolta, eveniment consacrat cu un festival specific.

  Iniţial, cultul recoltelor, sărbătoare care debutează la finalul lunii septembrie şi se desfăşoară până la jumătatea lunii octombrie, părea să predomine în civilizaţiile greacă şi romană, însă, studiile au demonstrat că tradiţia provine din regiunile trace.  Această realitate a fost confirmată şi prin faptul că toamna este marcată cu precădere de culesul viilor, una dintre cele mai străvechi preocupări ale comunităţii locale din partea aceasta a Europei.

  Evenimentul a devenit un fel de tradiţie, o sărbătoare a pământului şi a ţăranului, care, după un an de muncă, se poate mândri cu rodul muncii.

  Agenda unei astfel de sărbători cuprinde, pe lângă expoziţiile cu standuri de produse tradiţionale sau agrozootehnice, un program cultural artistic unde se regăsesc prestaţiile ansamblurilor folclorice care reuşesc prin elementele autentice româneşti să evidenţieze multitudinea de obiceiuri, tradiţii, datini, relevante pentru identitatea şi existenţa comunităţii locale a fiecărei regiuni.
  

Desfăşurarea acestui eveniment este promovată de Primării, Consiliile Locale, diverse personalităţi ale vieţii publice care susţin această sărbătoare ce consolideză dimensiunile educaţiei pentru folclor, agricultură, tradiţie, turism,  toate aflate într-o conexiune care uneşte prezentul de trecut şi viitor.

Forța Lorentz-Fizica

Forță Lorentz

În electrodinamică se numește forță Lorentz forța exercitată de un câmp electromagnetic asupra unei sarcini electrice punctiforme  aflată în mișcare cu viteza  Expresia ei în funcție de câmpul electric  și câmpul magnetic  este, în sistemul internațional de unități,

Ea a fost postulată de fizicianul olandez Hendrik Lorentz și reprezintă de fapt definiția acestor câmpuri în funcție de forțele măsurabile experimental.

Forța lui Laplace

Experiența a demonstrat că asupra unui conductor parcurs de curent electric și aflat într-un câmp magnetic se exercită o forță magnetică. Analizând experiențele lui Oersted,Ampère, Laplace a stabilit formula acestei forțe  care se exercită asupra unui segment rectiliniu de conductor, numită și forța lui Laplace:

unde:

• i= intensitatea curentului electric care străbate conductorul;
•  lungimea segmentului de conductor orientat în sensul curentului
•  inducția magnetică a câmpului (considerat uniform).

Forța lui Laplace este o manifestare macroscopică a forței lui Lorentz.

Constantin Ciopraga-Limba și literatura română

 Constantin Ciopraga (12.V.1916, Paşcani), istoric şi critic literar, scriitor. Este primul dintre cei unsprezece copii născuţi în familia lui Constantin Ciopraga, tâmplar, şi a soţiei sale Elena. "Mediu în care jertfa cotidiană şi bucuriile firave au orientat spre simplitate" - îşi va aminti, peste ani, profesorul. Mediul geografic a fost şi el unul benefic, zona dând culturii numeroase alte personalităţi. A urmat şcoala primară şi gimnaziul, parţial, în oraşul natal, între anii 1927 şi 1932. Din 1933, este elev la Liceul "Nicu Gane", din Fălticeni, pe care l-a absolvit în 1937. În acelaşi an, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii "Al. I. Cuza", din Iaşi, terminată, în 1942, cu o licenţă în filologie modernă (franceză şi română). Subiectul licenţei: Les Počmes d'Alfred de Vigny et le Romantisme Roumain. Face un scurt stagiu de specializare în Franţa. Cum războiul se aproia, Constantin Ciopraga urmează, concomitent cu studiile universitare, şi Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, la Bacău (1939-1940). Din 1941, este înrolat şi, un an mai târziu, trimis pe frontul de Răsărit. În 1942, este luat prizonier de trupele sovietice. Până în 1946, când va fi eliberat, traversează o experienţă extrem de dură, ale cărei învăţăminte le va sintetiza, peste ani, în romanul Nisipul. După întoarcerea în ţară, este numit profesor la Seminarul "Veniamin Costache", din Iaşi, şi la Liceul "M. Sadoveanu", din Paşcani. La solicitarea lui N. I. Popa, tânărul şi trecutul prin multe profesor va preda, din 1949, la Facultatea de Filologie, din Iaşi, până în 1983, fiind, pe rând, asistent, lector, conferenţiar şi profesor. A fost şeful Catedrei de Literatură română şi comparată "G. Ibrăileanu", din 1964. Doctor în filologie (în 1956), va primi, în 1968, şi titlul de doctor docent, precum şi, totodată, dreptul de a conduce doctorate în specialităţile literatură română şi literatură comparată. Timp de trei ani (1959-1962), a fost profesor asociat de limbă şi civilizaţie română la Paris, predând la Sorbona şi la Ecole Nationale des Langues Orientales Vivantes. Din 1963 până în 1966, Constantin Ciopraga a fost rector al Institutului Pedagogic din Suceava, călăuzindu-i începuturile. A fost director al revistei "Cronica" (1965-1970), tot la începuturile acesteia. În 1993, a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi director onorific al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", din Iaşi. 

La început, Constantin Ciopraga a fost atras, precum mai toţi adolescenţii, de literatură. În 1931, a debutat, la revista "Luminiţa", din Paşcani, cu scrieri în proză. Sporadic, va mai colabora, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, şi la "Curentul literar", "Curier ieşean", "Viaţa Basarabiei" (aici, cu versuri). La literatura proprie va reveni mult mai târziu, cu volumul de versuri Ecran interior (1975) şi cu romanul Nisipul (1989). Literatura lui Constantin Ciopraga este aceea a unui meditativ şi introvertit, atras de problemele condiţiei umane. 

Un reflexiv se arată Constantin Ciopraga şi în comentarea literaturii. Critic de ţinută aulică, nu s-a lăsat antrenat de nici una din mişcările teoretice ale vremii, deşi nu le-a ignorat rezultatele şi metodologiile. Discursul lui este modern şi, totodată, atemporal, ţintind esenţializările şi liniile majore ale fenomenelor. Cartezianismul său structural şi discret este filtrat prin impresionismul lui Lovinescu şi fineţea analitică a lui Ibrăileanu. Nu de puţine ori, textele scrise de el includ meditaţii despre condiţia literaturii, a artei în general. 

Volumul Între Ulysse şi Don Quijote (1978) înscrie programatic exegeza critică între, pe de o parte, contemplarea entuziastă a scrisului artistic şi, de cealaltă parte, necesitatea prozaică a conceptualizării. De aici, preferinţa pentru cumpătarea propusă de comentariul istorico-literar. 

Într-o primă etapă a activităţii lui Constantin Ciopraga, aceea cuprinsă între 1950 şi 1970, se observă înclinarea către îmbinarea biografiei spirituale a creatorului cu biografia operei. Precum în monografiile Calistrat Hogaş (1960), G. Topârceanu (1966), Mihail Sadoveanu (1966) şi Hortensia Papadat-Bengescu (1973). Acestea sunt "studii monografice", construite după o structură tradiţională, cu dorinţă de obiectivitate şi de limpezime. Premisele sunt însă frecvent subminate de adoptarea procedeelor eseului, prin care îşi fac loc observaţii rafinate, în contrast cu rigiditatea sociologizantă şi maniheistă a criticii oficioase a timpului. Critica de întâmpinare a remarcat de îndată înclinaţiile de portretist, care resuscitează, din amănunte caracteristice, un destin, traseul elocvent al unei vieţi şi al unei opere. 

Exegezele lui Constantin Ciopraga din această perioadă, în special acelea despre Calistrat Hogaş, G. Topârceanu şi Hortensia Papadat-Bengescu, au repus în circulaţie valori ale literaturii interbelice a căror specificitate era, în epocă, în bună măsură, distorsionată. 

Cea de-a doua etapă a activităţii lui Constantin Ciopraga prinde contur îndată după 1970 şi este marcată în principal de volumele Personalitatea literaturii române (1973), Mihail Sadoveanu (1981), Poezia lui Eminescu (1989). Particularităţile fundamentale ale literaturii române sunt definite prin investigarea modului în care creatorii concep spaţiul şi timpul, sacrul, natura, alteritatea, coincidenţa contrariilor, voinţa de a trăi, capacitatea de a cunoaşte dorul, solarul şi nocturnul, tragicul. La scriitorii din diferite perioade este urmărită modalitatea de construire a epicului, a tipologiei personajelor, a înţelegerii raporturilor dintre tradiţie şi inovaţie, dintre tehnica artistică şi cunoaştere, dintre folclor şi scrisul cult, dintre particular şi universal, dintre balcanism, românism şi europenism. 

Liniile sugerate de acest volum, în capitolele corespunzătoare, sunt dezvoltate în monografiile dedicate operei eminesciene şi sadoveniene. În primul caz, sunt urmărite "arhetipuri şi metafore fundamentale", în al doilea - "fascinaţia tiparelor originare". De fiecare dată, se identifică un strat arhetipal şi mitologic, reconstituit, în cazul lui Eminescu, spre exemplu, din câteva metafore esenţiale: haosul, acvaticul, astralul, bolta, pădurea, muntele, geniul, privirea, erosul, thanaticul. Este reconstituit, de asemenea, "arhetipul poetului", pentru a se intui căile prin care, la autorul Luceafărului, se conjugă "Omul Interior" cu "Omul Cosmic". 

Conceput după o schemă riguros tradiţională şi academică, studiul Literatura română între 1900 şi 1918 (1970) realizează, pentru întâia oară în istoriografia noastră literară, o panoramă convingătoare asupra mişcării literare naţionale din primele două decenii ale secolului al XX-lea, oprindu-se asupra individualităţilor scriitoriceşti (poeţi, prozatori, dramaturgi) şi critice, asupra curentelor şi revistelor reprezentative şi punând în valoare valori ignorate, în genere, până atunci. 

Continuând o preocupare mai veche (iniţiată încă din Portrete şi reflecţii literare, 1967), Constantin Ciopraga perseverează în a medita pe marginea literaturii, a vieţii ei lăuntrice, a finalităţii şi chiar a fatalităţii care îi domină cursul. "Portretele" şi "reflecţiile" sunt amplificate în volume precum Propilee (1984; subintitulat "cărţi şi destine") şi Amfiteatru cu poeţi (1995), precum şi în Partituri şi voci, apărut în 2004 şi dedicat unor "poeţi ai acestui timp". Caietele privitorului tăcut (2001) includ, pe lângă maxime şi amintiri, numeroase însemnări de călătorie, în care prevalează schiţa de portret făcută din tuşe blânde şi observaţii culturale particularizatoare. 

A tradus, singur ori în colaborare, din N. V. Gogol, Jean Boutičre, Gaetano Salveti, Nino Muccioli. 

Electromagnetismul-Fizica

                          Electromagnetismul

Electromagnetismul este acea ramură a fizicii care studiază sarcinile magnetice și electrice, câmpurile create de acestea (electric și magnetic), legile care descriu interacțiunile dintre acestea.

Ramurile principale ale electromagnetismului sunt:

• Electrostatica, care se ocupă cu studiul sarcinilor electrice aflate în repaus și al câmpurilor generate de acestea.
• Electrodinamica, care se ocupă cu studiul sarcinilor aflate în mișcare, precum și al câmpurilor generate de acestea.
• Magnetismul, care se ocupă cu studiul câmpului magnetic.

Deși grecii antici cunoșteau proprietățile electrostatice ale chihlimbarului, iar chinezii puteau face magneți bruți din pietre magnetice (cca 2700 î.Hr.), până la sfârșitul secolului al XVIII-lea nu s-au realizat experimente asupra fenomenelor electrice și magnetice documentate. În 1785 fizicianul francez Charles-Augustin de Coulomb a fost primul care a confirmat pe cale experimentală faptul că sarcinile electrice se atrag sau se resping pe baza unei legi similare cu cea a gravitației. Matematicienii Simeon Denis Poisson și Carl Friedrich Gauss au dezvoltat o teorie cu privire la distribuirea arbitrară a sarcinilor electrice.

O particulă încărcată cu o sarcină pozitivă atrage o particulă încărcată negativ, tinzând să accelereze spre aceasta. Daca aceasta întâmpină rezistență din partea mediului prin care trece, viteza sa se micșorează iar mediul suferă o încălzire. Posibilitatea de a menține un flux electric ce ar continua să conducă particulele încărcate cu sarcini a fost observată de fizicianul italian Alessandro Volta în 1800. Clasica teorie a unui circuit simplu presupune ca cele două borne ale unei baterii să fie încărcate cu sarcini diferite, ca o consecință a proprietăților interne ale acesteia. Când cele două borne sunt conectate printr-un conductor, particulele încărcate negativ vor fi "împinse" spre borna pozitivă iar acest proces va încălzi firul, acesta opunând rezistență mișcării. Când particulele ajung la borna pozitivă, bateria le va forța în interior spre borna negativă, învingând forțele de rezistență formulate în legea lui Coulomb. Fizicianul german Georg Simon Ohm a descoperit existența unei constante a conductorului, ca proporție între intensitatea și rezistența acestuia. Legea lui Ohm nu este universal valabilă în fizică, ci mai degrabă descrie caracteristicile unel clase limitate de materiale solide.

Primele concepte asupra magnetismlui bazate pe existența a doi poli magnetici au apărut în secolul XVII și în mare parte datorită experimentelor lui Coulomb.

Prima legătură între magnetism și electricitate a fost făcuta prin intermediul experimentelor fizicianului danezHans Christian Oersted, care în 1819 a descoperit că un ac magnetic poate fi deviat cu ajutorul unui conductor sub tensiune electrică. La o săptâmană de la aflarea acestei descoperiri, cercetătorul francez Andre Marie Ampere va demonstra că doi conductori purtători de curent electric se vor comporta ca și cei doi poli ai unuimagnet.

În 1831 fizicianul și chimistul englez Michael Faraday a descoperit că un curent electric poate fi indus într-un fir și fără conectarea acestuia la o baterie, fie prin mișcarea unui magnet, fie prin plasarea altui conductor cu un curent variabil în vecinătatea conductorului în care se dorește generat curentul. Legătura dintre electricitate și magnetism poate fi cel mai bine redată în termeni asociați câmpului magnetic sau forței ce va acționa într-un anume punct asupra unei sarcini electrice.

Sarcinile electrice staționare produc câmpuri electrice; curenții – sarcini electrice mobile – produc câmpuri magnetice. Aceste descoperiri au fost redate într-o formă precisă de către fizicianul englez James Clerk Maxwellcare în descompunerea ecuațiilor diferențiale care îi poartă numele a găsit relația dintre locul și perioada schimbării câmpurilor electrice și magnetice într-un anumit punct și respectiv sarcina și densitatea curentului în acel punct. În principiu, aceste ecuații permit determinarea intensității câmpului oriunde și în orice moment printr-o cunoaștere a sarcinilor electrice și a curenților.

Un rezultat neașteptat obținut prin descoperirea acestor ecuații a fost intuirea unui nou tip de câmp magnetic, care se propagă cu viteza luminii sub forma undelor electromagnetice. În 1887 fizicianul german Heinrich Rudolf Hertz a reușit să genereze asemenea unde, punând astfel bazele transmisiilor de radio, radar, televiziune și altor forme de telecomunicații.

Proprietățile câmpurilor magnetice și electrice ale acestor unde sunt similare cu cele ale unei sfori lungi, întinse, al carei capăt este mișcat foarte repede în sus și în jos.

În orice punct ales, sfoara va fi observată ca oscilând cu aceeași frecvență și respectiv cu aceeași perioadă ca și sursa. Punctele alese de-a lungul sforii la diferite distanțe de sursă vor ajunge în punctul maxim pe axa verticală într-un sistem cartezian la momente diferite în timp.

Viteza cu care se propagă mișcarea verticală de-a lungul sforii din analogia precedentă se numește viteza undei electromagnetice în cazul acesteia, ea fiind o funcție de spațiu, masă și tensiune electrică. Un instantaneu asupra sforii (după ce a fost în mișcare) va arăta puncte având aceeași dispunere și mișcare, separate de o distanță numită lungimea de unda. Aceasta este egală cu viteza undei raportată la frecvență.

,,Cine sînt eu?''

  Sînt doar un om ca toți oamenii...un om cu sentimente,un om care încearcă să-și croiască un drum bun în viață și să-și dea vieții un rost...Sînt un om care rîde cu lacrimi și care plînge în hohote,un om care e capabil să plîngă toată noaptea,iar ziua să iasă în lume zîmbind...
  Sînt un om care iartă fără să i se ceară iertare,un om dependent de frumos,pe care îl bucură florile,ploaia,soarele,rîsul copiilor,bătrînii care se țin de mîină,un om pe care orice atenție mică și neînsemnată îl face fericit,un om care vrea să dăruiască tot ce are mai bun,care suferă o dată cu alții,care ar dori să aline singurătăți și să ofere mîngîiere celor îndurerați...Sînt un om care e capabil să muncească necontenit ca să facă o bucurie cuiva...
  Sînt un om  care va avea întotdeauna timp pentru oameni,o vorbă bună,o mîngîiere,o inimă primitoare...

Ion Augustin Nicolae Rațiu-Istorie

Ion Augustin Nicolae Rațiu(n. 6 iunie 1917, Turda – d. 17 ianuarie 2000, Londra) a fost un politician român, reprezentant al Partidului Național Țărănesc.

A făcut parte din marea familie românească de origine nobiliară Raţiu de Noşlac. A fost fiul lui Ioan Raţiu. A fost căsătorit cu Emilia.

A început şcoala primară la Turda şi a continuat-o la Blaj, unde a urmat şi gimnaziul. Liceul l-a urmat la Cluj până în anul 1847, când s-a întors la Blaj şi s-a înscris la Seminarul Teologic greco-catolic. A studiat Teologia la Budapesta, unde l-a surprins izbucnirea revoluţiei paşoptiste din Ungaria.

A revenit în Transilvania şi în anul 1848 a participat la toate cele trei adunări naţionale româneşti de la Blaj. A fost numit tribun (maior) în Legiunea Auraria et Salinae, condusă de prefectul Simion Balint. A luat parte cu arma în mână la luptele duse în Munţii Apuseni împotriva armatei ungare.

După terminarea revoluţiei paşoptiste şi-a reluat studiile, abandonând însă Teologia şi înscriindu-se la Drept, la Viena. A absolvit facultatea în anul 1854 şi a susţinut doctoratul în anul 1857 la Budapesta. A practicat avocat la Cluj şi laAlba Iulia până în 1860. A deschis ulterior propriul cabinet de avocatură.

A fost ales vicecomite al comitatului Turda, funcţie pe care a deţinut-o până în 1863, când va deveni deputat în Dieta de la Sibiu. A luptat pentru drepturile politice şi naţionale ale românilor din Transilvania. A fost unul dintre semnatarii Pronunciamentului de la Blaj din anul 1868.

A contribuit la fondarea Partidului Naţional Român din Transilvania. Iniţial a adoptat tactica pasivismului faţă de autorităţile austro-ungare, apoi a devenit adept al activismului. A devenit vicepreşedinte şi, ulterior, preşedinte al Partidului Naţional Român. În casa lui Ioan Raţiu s-a discutat problema înfiinţării ASTRA. A fost unul dintre cei mai proeminenţi fruntaşi români care au iniţiat Memorandumul din anul 1892. Maltratată la Turda de către huligani sprijiniţi de autorităţile austro-ungare iritate de atitudinea profund românească exprimată de dr. Ioan Raţiu prin Memorandum, familia sa a fost obligată să plece la Sibiu. Tot din cauza Memorandumului i s-a intentat de către autorităţi un proces în anul 1894, fiind condamnat la închisoare împreună cu ceilalţi memorandişti români. A fost eliberat din închisoare în anul 1895. În timpul procesului din anul 1894 a rostit faimoasa frază „Existenţa unui popor nu se discută, ea se afirmă”.

Tovarăș Institut!

      Tovarăș Institut!
Îți scriu din satul nostru,de departe,
Îți mulțumesc și pentru fiu 

Că l-ai făcut să-nvețe carte,
Iar buchiile dacă-s mari
Și mai ales cu roșu scrise,
Eu le citesc fără ochelari
Și înțeleg ușor cuprinsul.
Un lucru aș vrea să-ți spun acum
Te-aș supăra cu rugămintea,
Dar să încep mii oarecum
Și chiar nici nu m-ajunge mintea.
Eu n-am scrisoare de la fiu
Deacum un an și jumătate
Și nici adresa nu i-o știu
Ca să-l întreb de sănătate.
De-atîtea ori am plîns,
Și plîng de cîte ori vin seara,acasă.
Cînd lămpile din sat se sting

Îi i-au portretul de pe masă
Și lung în ochii lui mă uit,
Cu dînșii stau la sfat întruna
Și cînd adorm,parcă-i aud
Cum îmi doresc ei ,,Noapte bună''.
Mă ierți,Tovarăș Institute,
Că-ți spun durerea mea de mamă,
Ai poate multe de făcut
Și nu le i-ai pe toate-n seamă,
Dar dorul strașnic m-a răzbit,
Se frînge inima în mine,
Or unde-i fiul meu iubit,
Eu l-am trimis din sat la tine?!
Cu atîtea fete și băieți
L-ai îndreptat pe drum de soare
Și cît era să-l mai înveți
Să-i scrie mamei o scrisoare?!