Constantin Ciopraga-Limba și literatura română

 Constantin Ciopraga (12.V.1916, Paşcani), istoric şi critic literar, scriitor. Este primul dintre cei unsprezece copii născuţi în familia lui Constantin Ciopraga, tâmplar, şi a soţiei sale Elena. "Mediu în care jertfa cotidiană şi bucuriile firave au orientat spre simplitate" - îşi va aminti, peste ani, profesorul. Mediul geografic a fost şi el unul benefic, zona dând culturii numeroase alte personalităţi. A urmat şcoala primară şi gimnaziul, parţial, în oraşul natal, între anii 1927 şi 1932. Din 1933, este elev la Liceul "Nicu Gane", din Fălticeni, pe care l-a absolvit în 1937. În acelaşi an, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii "Al. I. Cuza", din Iaşi, terminată, în 1942, cu o licenţă în filologie modernă (franceză şi română). Subiectul licenţei: Les Počmes d'Alfred de Vigny et le Romantisme Roumain. Face un scurt stagiu de specializare în Franţa. Cum războiul se aproia, Constantin Ciopraga urmează, concomitent cu studiile universitare, şi Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, la Bacău (1939-1940). Din 1941, este înrolat şi, un an mai târziu, trimis pe frontul de Răsărit. În 1942, este luat prizonier de trupele sovietice. Până în 1946, când va fi eliberat, traversează o experienţă extrem de dură, ale cărei învăţăminte le va sintetiza, peste ani, în romanul Nisipul. După întoarcerea în ţară, este numit profesor la Seminarul "Veniamin Costache", din Iaşi, şi la Liceul "M. Sadoveanu", din Paşcani. La solicitarea lui N. I. Popa, tânărul şi trecutul prin multe profesor va preda, din 1949, la Facultatea de Filologie, din Iaşi, până în 1983, fiind, pe rând, asistent, lector, conferenţiar şi profesor. A fost şeful Catedrei de Literatură română şi comparată "G. Ibrăileanu", din 1964. Doctor în filologie (în 1956), va primi, în 1968, şi titlul de doctor docent, precum şi, totodată, dreptul de a conduce doctorate în specialităţile literatură română şi literatură comparată. Timp de trei ani (1959-1962), a fost profesor asociat de limbă şi civilizaţie română la Paris, predând la Sorbona şi la Ecole Nationale des Langues Orientales Vivantes. Din 1963 până în 1966, Constantin Ciopraga a fost rector al Institutului Pedagogic din Suceava, călăuzindu-i începuturile. A fost director al revistei "Cronica" (1965-1970), tot la începuturile acesteia. În 1993, a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi director onorific al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", din Iaşi. 

La început, Constantin Ciopraga a fost atras, precum mai toţi adolescenţii, de literatură. În 1931, a debutat, la revista "Luminiţa", din Paşcani, cu scrieri în proză. Sporadic, va mai colabora, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, şi la "Curentul literar", "Curier ieşean", "Viaţa Basarabiei" (aici, cu versuri). La literatura proprie va reveni mult mai târziu, cu volumul de versuri Ecran interior (1975) şi cu romanul Nisipul (1989). Literatura lui Constantin Ciopraga este aceea a unui meditativ şi introvertit, atras de problemele condiţiei umane. 

Un reflexiv se arată Constantin Ciopraga şi în comentarea literaturii. Critic de ţinută aulică, nu s-a lăsat antrenat de nici una din mişcările teoretice ale vremii, deşi nu le-a ignorat rezultatele şi metodologiile. Discursul lui este modern şi, totodată, atemporal, ţintind esenţializările şi liniile majore ale fenomenelor. Cartezianismul său structural şi discret este filtrat prin impresionismul lui Lovinescu şi fineţea analitică a lui Ibrăileanu. Nu de puţine ori, textele scrise de el includ meditaţii despre condiţia literaturii, a artei în general. 

Volumul Între Ulysse şi Don Quijote (1978) înscrie programatic exegeza critică între, pe de o parte, contemplarea entuziastă a scrisului artistic şi, de cealaltă parte, necesitatea prozaică a conceptualizării. De aici, preferinţa pentru cumpătarea propusă de comentariul istorico-literar. 

Într-o primă etapă a activităţii lui Constantin Ciopraga, aceea cuprinsă între 1950 şi 1970, se observă înclinarea către îmbinarea biografiei spirituale a creatorului cu biografia operei. Precum în monografiile Calistrat Hogaş (1960), G. Topârceanu (1966), Mihail Sadoveanu (1966) şi Hortensia Papadat-Bengescu (1973). Acestea sunt "studii monografice", construite după o structură tradiţională, cu dorinţă de obiectivitate şi de limpezime. Premisele sunt însă frecvent subminate de adoptarea procedeelor eseului, prin care îşi fac loc observaţii rafinate, în contrast cu rigiditatea sociologizantă şi maniheistă a criticii oficioase a timpului. Critica de întâmpinare a remarcat de îndată înclinaţiile de portretist, care resuscitează, din amănunte caracteristice, un destin, traseul elocvent al unei vieţi şi al unei opere. 

Exegezele lui Constantin Ciopraga din această perioadă, în special acelea despre Calistrat Hogaş, G. Topârceanu şi Hortensia Papadat-Bengescu, au repus în circulaţie valori ale literaturii interbelice a căror specificitate era, în epocă, în bună măsură, distorsionată. 

Cea de-a doua etapă a activităţii lui Constantin Ciopraga prinde contur îndată după 1970 şi este marcată în principal de volumele Personalitatea literaturii române (1973), Mihail Sadoveanu (1981), Poezia lui Eminescu (1989). Particularităţile fundamentale ale literaturii române sunt definite prin investigarea modului în care creatorii concep spaţiul şi timpul, sacrul, natura, alteritatea, coincidenţa contrariilor, voinţa de a trăi, capacitatea de a cunoaşte dorul, solarul şi nocturnul, tragicul. La scriitorii din diferite perioade este urmărită modalitatea de construire a epicului, a tipologiei personajelor, a înţelegerii raporturilor dintre tradiţie şi inovaţie, dintre tehnica artistică şi cunoaştere, dintre folclor şi scrisul cult, dintre particular şi universal, dintre balcanism, românism şi europenism. 

Liniile sugerate de acest volum, în capitolele corespunzătoare, sunt dezvoltate în monografiile dedicate operei eminesciene şi sadoveniene. În primul caz, sunt urmărite "arhetipuri şi metafore fundamentale", în al doilea - "fascinaţia tiparelor originare". De fiecare dată, se identifică un strat arhetipal şi mitologic, reconstituit, în cazul lui Eminescu, spre exemplu, din câteva metafore esenţiale: haosul, acvaticul, astralul, bolta, pădurea, muntele, geniul, privirea, erosul, thanaticul. Este reconstituit, de asemenea, "arhetipul poetului", pentru a se intui căile prin care, la autorul Luceafărului, se conjugă "Omul Interior" cu "Omul Cosmic". 

Conceput după o schemă riguros tradiţională şi academică, studiul Literatura română între 1900 şi 1918 (1970) realizează, pentru întâia oară în istoriografia noastră literară, o panoramă convingătoare asupra mişcării literare naţionale din primele două decenii ale secolului al XX-lea, oprindu-se asupra individualităţilor scriitoriceşti (poeţi, prozatori, dramaturgi) şi critice, asupra curentelor şi revistelor reprezentative şi punând în valoare valori ignorate, în genere, până atunci. 

Continuând o preocupare mai veche (iniţiată încă din Portrete şi reflecţii literare, 1967), Constantin Ciopraga perseverează în a medita pe marginea literaturii, a vieţii ei lăuntrice, a finalităţii şi chiar a fatalităţii care îi domină cursul. "Portretele" şi "reflecţiile" sunt amplificate în volume precum Propilee (1984; subintitulat "cărţi şi destine") şi Amfiteatru cu poeţi (1995), precum şi în Partituri şi voci, apărut în 2004 şi dedicat unor "poeţi ai acestui timp". Caietele privitorului tăcut (2001) includ, pe lângă maxime şi amintiri, numeroase însemnări de călătorie, în care prevalează schiţa de portret făcută din tuşe blânde şi observaţii culturale particularizatoare. 

A tradus, singur ori în colaborare, din N. V. Gogol, Jean Boutičre, Gaetano Salveti, Nino Muccioli.