Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...

Lucian Blaga Eu nu strivesc corola de minuni a lumii  Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină - şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii mei- căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Lucian Blaga(1895 - 1961)

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”).

Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.

În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului(1938), Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei  şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930),Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann(1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică(1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.   

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

"Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…”

(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.)

"Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.”

George Bacovia(1881 - 1957)

George Bacovia ( n. 17 septembrie 1881, Bacău - d. 22 mai 1957, Bucureşti) a fost un scriitor român format la şcoala simbolismului literar francez. Numele său real e George Vasiliu.

Poetul s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi a Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să înveţe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. Într-o toamna rămâne închis o noapte întreaga, din neatenţia paracliserului, în turnul bisericii Precista din oraşul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Vădeşte mare talent la desen. Se dovedeşte foarte bun executant la vioară şi la alte instrumente din orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se evidenţiază la gimnastică. În 1899 obţine premiul I pe ţară la concursul ”Tinerimii române” pentru desen artistic de pe natură.

În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuşi abia în 1902. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Colaborează la revista Arta de la Iaşi. Se retrage de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Se stabileşte în 1905 În Bucureşti, împreună cu fratele său Eugen.

În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.

În 1916 devine copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior din Ministerul Instrucţiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcţiei sale în evacuare la Iaşi.

În perioada 1917-1919 e funcţionar în Bucureşti. În 1920 devine şef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat şef de birou clasa a I-a în acelaşi minister. Se îmbolnăveşte de plămâni şi demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.

În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediţia a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău. În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipăreşte pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare şi volumul Bucăţi de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcţionează ca profesor suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău.

În 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti, unde soţia sa era profesoară. În 1929 retipăreşte volumele Plumb şi Scântei galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Din noiembrie 1930 până în octombie 1933, locuieşte în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naşte unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor Români (S.S.R) îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei. Din 1933 se stabileşte cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1934 i se tipăreşte volumul antologic Poezii. În 1940 i se majorează pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înfiinţează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obţine o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reuneşte toate scrierile sale publicate anterior.

În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului. Este editat în 1946 volumul Stanţe burgheze, pentru care va fi criticat de autorităţile comuniste. Este pus la index, dar la mijlocul anilor '50 este repus în circulaţie. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l şi angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuinţa sa din Bucureşti.

Este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din poezia română modernă.

Vă rog...

                                               Vă rog…

Dacă-ar avea părinții ochi să vadă

Și sufletul le-ar fi mereu atent,

În ochii pruncilor cu viață fadă

Ar descifra mesajul cel urgent:

       ,,Vă rog,iubiți-mă inteligent!’’

                          Nu glume,nici minciuni-bomboane amare;

                          Nu vreau bunici și nici televizor;

                          Nu-mi trebuie nici lux,nici îmbuibare;

                          Puțin îmi pasă de trăiesc sau mor

                                    Dar vreau să fiu al vostru,nu al lor!

Eu știu c-aveți profesii elevate,

Că sînteți la curent cu date noi,

C-aveți serviciu ca eu să am de toate.

Dar,fiindcă vă iubesc pe amîndoi

         Vă spun:,,Eu am nevoie doar de voi!’’

                            Aș vrea ca jucărie ochii mamei

                            Nu ochii-ndepărtați ai vreunui unchi.

                            Cînd ne-ntîlnim atrași de glasul foamei

                            Și nu pot sta la tata pe genunchi

                                        Mă simt ca o mlădiță fără trunchi.

Nu vreau să fiu un deget ce acuză

Găsind olarul singur vinovat.

Am gînd curat,și inima refuză

O bombă cu efect întîrziat.

            Vreau să devin un om adevărat!

                               De-aceea vreau părinții mei să vadă,

                               Să aibă sufletul mereu atent.

                               Ca-n ochii mei umbriți de-o viață fadă

                               Să descifreze strigătul urgent:

                                          ,,Vă rog,iubiți-mă inteligent!’’

Naturalismul

  

Naturalismul-un realism exacerbat   Naturalismul este un curent literar ce a luat nastere in Franta intre anii 1860?1880, ca o prelungire exagerata a realismului, raspandit ulterior in toate tarile lumii. Numele curentului deriva de la cuvantul "natura" si dezvaluie amprenta biologicului, a ereditatii, in creionarea personajelor literare, deci, a omului in general.  Spre deosebire de realism, care trateaza indivizii in mediul lor social, asa cum sunt ei in realitate, naturalismul duce la extrem principiile estetice realiste, dezvaluind aspecte sumbre, macabre, bolnavicioase, chiar dezgustatoare, ale omului ca fiinta biologica, condusa de ereditate, de boala, si nu de ratiune. Pe langa caracterul biologic mostenit, naturalistii considera ca mediul social joaca un rol crucial in dezvoltarea personalitatii umane. Astfel, scriitori naturalisti trateaza personaje precum alcoolicii, criminalii sau persoane imbolnavite psihic si fizic de un mediu social viciat. Naturalismul preia de la realism tehnica descrierii detaliate in prezentarea cazurile patologice surprinse in operele literare. Pana atunci acest instrument literar fusese utilizat in literatura doar de Balzac, Stendhal si Flaubert. Metoda experimentala are rolul de a descoperi relatiile care leaga un fenomen de cauza lui apropiata.  Scriitori naturalisti sunt influentati de teoria evolutionista a lui Charles Darwin, din "Originea speciilor", si de fiziologia experimentala a medicului Claude Bernard, in "Introducere la medicina experimentala". Aceasta tendinta literara a fost fondata de scriitorul francez ?mile Zola, care a inceput sa publice scrierile teoretice privind "metoda naturalista" in anul 1866. Acesta a folosit pentru documentare dosarele justitiei, fiziologia omului, crimele, furturile, adulterele, bolile mostenite, originea si istoria unor familii burgheze dintr-un oras de provincie. Cei mai reprezentantivi scriitori naturalisti in literatura universala sunt: Emile Zola, Guy de Maupassant, A. Daudet, Martin du Gard (Franta) g. Hauptmann (Germaia); Theodor Dreiser (America).

Cubismul

                                    Cubismul

  Curent artistic inaugurat în Franța, în jurul anului 1907.

 Promotorii săi sunt considerate Picasso și Braque. Imboldul, în demersul lor, li-l dă Cezanne, cu propensiunea sa spre geometrizarea formei, și arta primitivă, în special sculptura negrilor africani.

 Există două faze în evoluția cubismului și lor le corespund două feluri de cubism: analitic și sintetic. La început, obiectul pictat de cubiști nu mai este înfățișat, ca la realiști, dintr-un singur unghi de vedere, ci văzut simultan din mai multe unghiuri, fiind prezentat în consecința cu mai multe fațete. Imaginea este astfel descompusă în forme poliedrice, la inceput mai mari, apoi foarte mici, ca și cînd ar fi prefacută, ca o oglindă în țîndări. În acest stadiu, cubiștii sunt foarte aproape de abstracționism.

 Într-o a doua fază, încearcă să recompună imaginea, să o sintetizeze, de unde așa-zisul cubism sintetic.

 În istoria cubismului tabloul considerat un adevarat cap de serie a fost Domnisoarele din Avignon de Picasso, 1907. Au urmat pînzele celebre ale aceluiași: Femeia cu evantai, Portretul lui Ambroise Vollard, Jucatorul de carti, mai multe nature moarte, peisaje ș.a.

Domnisoarele din Avignon
Pablo Picasso

Portretul lui Ambroise Vollard
Pablo Picasso

Femeia cu evantai
Pablo Picasso, 1908

Impresionismul

 Impresionismul este considerată cea mai atractivă perioadă din istoria  artei moderne din punct de vedere artistic și e cel mai apreciat curent de către publicul larg. Seriile  de expoziții, literatura  abundentă pe acest  subiect și vînzările record sunt dovezi  ale succesului  înregistrat de către  artiștii impresioniști de-a lungul timpului. Caracterizat în principal prin încercarea de a reproduce obiectiv și cu acuratețe realitatea vizuală, în funcție de efectele efemere ale luminii și culorilor, impresionismul este un curent  apărut și dezvoltat mai ales în Franta, la sfîrșitul secolului 19 si începutul  secolului 20.
 Termenul de “Impresionism” a fost folosit pentru prima dată de către Louis Leroy, critic de artă al timpului, în articolul satiric, “Expoziția  impresioniștilor”, publicat în Le Charivari pe 25 aprilie 1874. Pornind de la titlul lucrării lui Claude Monet, “Impression, soleil levant“, Louis Leroy redă de sub forma unui dialog contradictoriu între 2 privitori ai lucrarilor  expuse, părerea sa și a publicului, comparînd lucrarea lui Monet cu o schiță de fundal, fiind mai degrabă o versiune neterminată decat o lucrare  finală. 

Claude Monet – Impression, soleil levant, 1872

Jean-Leon Gerome – The Cockfight, 1846

Alexandre Cabanel – The Birth of Venus, 1863

Edouard Manet – Le dejeuner sur l’herbe, 1862-1863

Stilul impresionist este reprezentat de mișcări scurte ale pensulei, subțiri, abia vizibile, prind  surprinderea  calităților  schimbătoare  ale luminii  (deseori accentuînd efectele trecerii timpului), includerea mișcării ca și element crucial al experienței și percepției umane și unghiuri de reprezentare  neobișnuite.

Fiind priviți ca și radicaliști ai timpului lor, impresioniștii timpurii au încălcat  multe din regulile picturii academice. Au început prin a acorda o importanță  crescută culorii în locul formei. Mai mult, impresioniștii au descoperit că efectele efemere ale luminii pot fi surprinse mult mai  bine  pictînd în aer liber (en plein air). Pictînd scene realiste ale vieții moderne, ei redau efecte vizuale de ansamblu în locul detaliilor, ilustrate anterior în compoziții precum natura moartă, portrete sau peisaje pictate în studio. Folosind  mișcări “neterminate” ale pensulei, culori diluate dar și culori  pure, nediluate, ei reușeau să recreeze senzația din ochiul  privitorului  mai degraba decît recrearea subiectului în sine.