De ce?

Ciclotronul-Fizica

Ciclotronul este un tip de accelerator de particule.

Deoarece particulele se deplasează pe o traiectorie în formă de spirală, ciclotronul este un model de accelerator intermediar între acceleratorul linear și cel circular.

Ciclotronul nu poate accelera particule la viteze apropiate de cea a luminii. Din acest motiv, a fost înlocuit de betatron și desincrotron.

Efectul relativistic care limitează utilitatea ciclotronului este mai puțin important pentru particule cu masa de repaus ridicată. Ciclotroane continuă să fie utilizate pentru accelerarea ionilor "grei" în scopuri terapeutice și ca surse de particule pentru cercetarea de fizică nucleară. Cel mai mare ciclotron are un diametru de 18 metri și se află la Universitatea British Columbia în Canada.

Ciclotronul a fost inventat în 1929 de Ernest Lawrence la Universitatea California (Berkeley). Primul dispozitiv funcțional a accelerat protoni în 1931 la o energie maximă de 1 MeV (un milion de electronvolți).

Într-un câmp magnetic constant, asupra unei particule cu sarcină electrică  și masa  acționează o forță perpendiculară pe planul definit de vectorii viteză și câmp. Dacă viteza inițială și câmpul magnetic sunt în direcții perpendiculare, particula se deplasează astfel într-o traiectorie circulară. Câmpul magnetic perpendicular  care trece vertical prin electrozii în formă de D ai unui ciclotron acționează în mod similar asupra curentului de electroni sau ioni, forțând particulele să se deplaseze pe o traiectorie circulară, astfel încât acestea trec repetat prin spațiul îngust dintre cei doi D.

O diferență de potențial alternantă de înaltă frecvență , aplicată între cei doi electrozi metalici, generează un câmp electric uniform în acest spațiu (câmpul electric este nul in interiorul structurilor metalice în formă de D). Frecvența de oscilație a tensiunii aplicate, numită frecvență de ciclotron, este determinată de câmpul magnetic, sarcina și masa particulelor:

Polaritatea câmpului electric este alternată astfel încât particulele sunt întotdeauna accelerate atunci cand traversează spațiul dintre electrozi. Deoarece viteza particulelor crește treptat, raza traiectoriei acestora crește de asemenea treptat. Particulele sunt introduse în centrul dispozitivului și sunt extrase la raza și viteza (sau energia) maximă.

În practică, acest lucru este realizat prin alimentarea la o sursă de curent alternativ de 10⁴ - 10⁵ V a celor două jumătăți de cilindru, A, B, care compun ciclotronul, numite duanți și care sunt amplasate într-o incintă vidată. Aceasta se află într-un câmp magnetic constant N - S, perpendicular pe suprafața duanților. Un ion generat de sursa aflată în centru ciclotronului este accelerat în câmpul electric din spațiul dintre duanți, traiectoria sa din interiorul acestora fiind circulară, de rază din ce în ce mai mare.

Mediul geografic-Geografie

Mediul geografic este un sistem specific Terrei, rezultat din combinarea şi interacţiunea tuturor componentelor proprii Pământului (litosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, inclusiv omul şi activităţile sale).

Pe parcursul evoluţiei geologice a Pământului, între componentele mediului geografic s-au stabilit multiple relaţii de ordin cauzal, temporal, dinamic, spaţial etc., relaţii care au generat procese fizice, chimice, mecanice, biotice, antropice, având ca rezultat formarea diferitelor tipuri de relief, de soluri, de comunităţi şi formaţiuni vegetale. Pe spaţii extinse s-au individualizat diverse complexe natu­rale şi antropizate. Astfel, la scară planetară s-a format mediul geografic global, care constituie un înveliş specific, numit învelişul geografic, unic în felul său în Sistemul Solar. Cu 3,5 miliarde de ani în urmă, în acest înveliş a apărut viaţa, mai întâi în apă şi apoi pe uscat, după care s-au format solurile, iar în ultimii 2,5-3 milioane de ani a apărut omul şi s-a dezvoltat societatea umană.

Mediul geografic este constituit din trei grupuri de componente:

componente primare – abiotice (rocile, relieful, aerul, apa), care sunt cuprinse în cele trei geosfere (litosfera, atmosfera, hidrosfera);

componente derivate – biotice (plantele şi lumea animală), care s-au dezvoltat în baza componentelor primare, transformându-le în timp. La aceste componente se adaugă şi solurile, la a căror formare au participat atât componentele primare, cât şi cele derivate;

componente antropice – care s-au format după apariţia omului, preponderent în ultimele secole, ca urmare a activităţii umane din domeniul industriei, agricul­turii, transporturilor etc.

În cadrul mediului geografic global s-au individualizat medii la nivelul com­ponentelor, cu întinderi şi dimensiuni diferite (medii oceanice, continentale, ma­rine, montane, lacustre, fluviale, biotice, antropice etc.). Fiecare dintre aceste medii include un ansamblu de componente şi relaţii specifice cadrului intern al sistemului, realizând un schimb de substanţe şi de energie cu elementele din mediile vecine. Fluxurile de energie şi de materie între diferite tipuri de me­dii determină integritatea mediului geografic global.

Până la apariţia omului exista doar mediul natural, care întrunea componentele abiotice şi cele biotice cu tot ansamblul lor de relaţii. Pe parcursul istoriei geologice a Pământului mediul natural a evoluat, dar, odată cu dezvoltarea societăţii umane, îndeosebi în ultimele secole, acest mediu a devenit tot mai restrâns dimensional. În prezent doar suprafeţele acoperite de marii ghețari continentali, etajele alpine din munţii înalţi, părţile interne ale deserturilor, pădurile ecuatoriale virgine, mediul abisal al Oceanului Planetar mai pot fi considerate medii naturale în care influenţa omului este limitată.

Tendinţele de extindere a activităţilor omului implică în prezent spaţii masive, atingând deja limitele învelişului geografic, iar pe viitor, probabil, chiar le vor depăşi.

În cadrul mediului umanizat s-au format două tipuri de medii: antropizat și antropic.

Mediul antropizat reprezintă spaţiul natural care este supus unor modificări în urma activităţilor umane. In mare parte, structura mediului natural se păstrează, omul şi activităţile sale fiind doar integrate în acesta. în mediul an­tropizat are loc o îmbinare între componentele naturale şi cele antropice, raportul menţinându-se în favoarea ce­lor dintâi (de exemplu: aşezări­le rurale din munţi, din deltele fluviilor, din preajma pădurilor, a bălţilor etc.).

Mediul antropic este spaţiul natural ale cărui componente au fost total sau aproape total modificate de activitatea omului. Acest mediu prezintă un stadiu avansat de implicare a omului în modificarea mediului natural: aici se impun construcţiile administrative, economice, culturale, aşezările umane, reţelele de străzi etc. Mediul antropic include mediul urban, mediul rural, me­diul de culturi agricole, mediul industrial etc. în acest tip de mediu raportul dintre natural şi antropic se menţine în favoarea celui de-al doilea, în funcţie de necesităţile societăţii.

Mediul înconjurător (în engleză – environment) repre­zintă spaţiul geografic cu întreg sistemul de componente ce asi­gură omului condiţiile necesa­re de viată.

Omul este componentul principal în acest tip de mediu, iar elementele cadrului natural se întrepătrund cu cele construite sau modificate de om. Antropizarea me­diului natural a constituit un proces îndelungat, care a decurs succesiv şi etapizat, pe măsură ce omul a perceput mediul înconjurător. La ora actuală mediul natural este, în mare parte, unul „construit”.

Mediul înconjurător este o parte a mediului geografic, integrând trei medii distincte: abiotic (relieful, aerul, apa, solul), biotic (plan­tele şi animalele) şi uman (omul cu activităţile sale).

Dezvoltarea societăţii umane a adus un nou grup de relaţii în mediul geografic, format, pe de o parte, din relaţiile sociale, economice, culturale, caracteristice sistemului nou apărut, iar pe de altă parte, din interacţiunile dintre acestea şi elementele mediului natural căruia i-a influenţat evoluţia, determinând micşorarea şi transforma­rea lui.

Iosif Stalin-Istorie

Stalin (1879-1953), pe numele său real Iosif Vissarionovici Djugaşvili, a fost timp de mulţi ani dictatorul Uniunii Sovietice. S-a născut în 1879, în oraşul Gori din Georgia, în Caucaz. Limba lui maternă era gruzina, o limbă foarte diferită de rusa însuşită ulterior, pe care a vorbit-o toată viaţa cu un pronunţat accent gruzin.

Stalin era sărac lipit pământului. Tatăl lui, un cizmar beţiv care îşi zvânta fiul în bătăi, a murit când Iosif avea doar unsprezece ani. În tinereţe, Iosif a urmat cursurile şcolii confesionale din Gori, apoi pe cele ale seminarului teologic din Tiflis. Dar a fost exmatriculat din seminar în 1899, sub acuzaţia de a fi răspândit idei subversive. S-a alăturat mişcării marxiste ilegale, iar în 1903, când partidul s-a scindat, el s-a situat de partea aripii bolşevice.

În perioada care a urmat până la 1917, a fost membru activ al partidului, fiind arestat de cel puţin şase ori. (Dar i s-au administrat pedepse destul de blânde, iar el a reuşit să scape în repetate rânduri, ceea ce nu exclude posibilitatea să fi fost agent al poliţiei.) În această perioadă a adoptat pseudonimul - destul de potrivit - Stalin (Omul de oţel).

Stalin nu a jucat un rol important în timpul revoluţiei comuniste din 1917. Totuşi, el a fost foarte activ în următorii doi ani, iar în 1922 a devenit secretar general al Partidului Comunist. Acest post i-a conferit o mare influenţă în aparatul de partid şi a constituit un atu important în lupta pentru putere care a izbucnit după moartea lui Lenin.

Se ştie că Lenin dorea ca succesorul lui să fie Leon Troţki. De fapt, în testamentul lui politic, Lenin a afirmat că Stalin era prea nemilos şi că ar trebui înlăturat din postul de secretar general. Totuşi, după moartea lui Lenin, la începutul anului 1924, Stalin reuşeşte să facă pierdut testamentul acestuia. Mai mult, Stalin se coalizează cu Lev Kamenev şi Grigori Zinoviev, doi importanţi membri ai Biroului Politic, şi formează o „troică", sau un triumvirat. Împreună, ei îi înving pe Troţki şi pe adepţii acestuia. 

Apoi Stalin, un geniu incontestabil al luptei politice, se întoarce împotriva lui Zinoviev şi a lui Kamenev şi îi înlătură. După înfrângerea „opoziţiei de extremă stângă" (adică Troţki, Kamenev, Zinoviev şi adepţii lor), Stalin a adoptat câteva din propunerile importante ale acestora. La scurt timp după aceea, s-a întors împotriva liderilor aripii de dreapta ai Partidului Comunist - aliaţii de până atunci - şi i-a anihilat şi pe ei. La începutul anilor treizeci, era unic dictator al Uniunii Sovietice.

Învestit cu o putere absolută, Stalin a iniţiat o serie de purificări politice începând cu anul 1934. Evenimentul care a dat semnalul acestor purificări l-a constituit asasinarea, pe 1 decembrie 1934, a lui Serghei Kirov, înalt oficial de partid şi unul din consilierii lui Stalin. Se pare că Stalin însuşi a ordonat asasinarea lui Kirov, spre a se descotorosi de el, dar şi fiindcă avea nevoie de un pretext pentru acţiunile sale ulterioare.

În decursul următorilor ani, o mare parte din vechii lideri comunişti dinainte de 1917 şi de sub administraţia lui Lenin au fost executaţi de către Stalin sub acuzaţia de trădare. Mulţi dintre ei au făcut mărturisiri complete în mari procese publice. Era ca şi cum Thomas Jefferson, preşedintele Statelor Unite, ar fi arestat majoritatea semnatarilor Declaraţiei de Independenţă şi ai Constituţiei, i-ar fi acuzat de trădare şi i-ar fi executat după ce şi-ar fi „mărturisit" vina în procese publice. În 1938, omul care a condus primele epurări, Henric Iagoda, a fost şi el trimis în judecată şi executat pe loc, după ce şi-a recunoscut trădarea. Şi succesorul său, Nikolai Iejov, i-a împărtăşit soarta.

Purificările de la jumătatea deceniului al treilea au afectat atât Partidul Comunist, cât şi armata. Acestea nu-i vizau pe anticomunişti sau contrarevoluţionari (ei fuseseră zdrobiţi sub administraţia lui Lenin). Erau, mai degrabă, îndreptate împotriva partidului însuşi. Stalin a fost un ucigaş de comunişti mult mai eficient decât s-a dovedit vreodată poliţia ţaristă. De exemplu, dintre membrii Comitetului Central aleşi în 1934, mai mult de două treimi au fost omorâţi în epurările care au urmat. Evident, Stalin urmărea în primul rând să preîntâmpine instalarea vreunei puteri independente în fruntea ţării.

Folosirea pe scară largă a poliţiei politice şi programul de arestări arbitrare şi de pedepse pe termen lung, în închisori sau lagăre de muncă, pentru oricine ar fi îndrăznit să formuleze vreo obiecţie la adresa conducătorului, a reuşit să aducă populaţia la ascultare. La sfârşitul anilor treizeci, Stalin crease probabil cea mai autoritară dictatură a timpurilor moderne, o structură de guvernare care se insinua în toate aspectele vieţii sociale, anihilând libertăţile civile.

Printre măsurile economice adoptate de Stalin se numără şi colectivizarea forţată a agriculturii, o acţiune extrem de nepopulară care a stârnit nemulţumiri în rândul ţăranilor. La începutul anilor treizeci, din ordinul lui Stalin, milioane de ţărani au fost omorâţi sau lăsaţi să moară de foame, astfel că până la urmă colectivizarea s-a generalizat în lumea satelor.

O altă măsură adoptată de Stalin a constituit-o impunerea unei industrializări rapide a Uniunii Sovietice. Aceasta s-a realizat parţial printr-o serie de „planuri cincinale", iniţiativă preluată ulterior de multe ţări din afara Uniunii Sovietice. În ciuda disfuncţionalităţilor înregistrate, programul de industrializare al lui Stalin a fost, pe termen scurt, un succes. Imensele pierderi materiale suferite în timpul celui de-al doilea război mondial n-au împiedicat Uniunea Sovietică să devină cea de-a doua putere industrială a lumii. (Pe termen lung, însă, politica agricolă şi cea industrială impuse de liderul sovietic au afectat grav economia sovietică.)

În august 1939, Hitler şi Stalin au semnat faimosul lor pact de „neagresiune". După două săptămâni, Hitler invada Polonia dinspre vest, iar după alte câteva săptămâni, Uniunea Sovietică a atacat Polonia dinspre est şi a ocupat jumătatea ei estică. În acelaşi an, Uniunea Sovietică a ameninţat cele trei state baltice independente, Lituania, Estonia şi Letonia, cu invazia armată. Toate trei s-au predat tară luptă şi în cele din urmă au fost anexate la U.R.S.S.

La fel, recurgând la ameninţarea cu forţa, Uniunea Sovietică a acaparat o parte din teritoriul României. Finlanda a refuzat să se supună ameninţării; în urma invaziei sovietice a suferit pierderi teritoriale. Adesea s-a invocat scuza că teritoriul respectiv era necesar pentru apărarea împotriva unui atac prin surprindere din partea Germaniei naziste. Dar după terminarea războiului şi învingerea Germaniei, Stalin nu a renunţat la nici unul din teritoriile cucerite.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, armatele sovietice ocupau o mare parte a Europei de Est, iar Stalin a profitat de ocazie pentru a instala regimuri comuniste, aservite Uniunii Sovietice, în întreaga zonă. Un guvern marxist a apărut şi în Iugoslavia, dar această ţară nu a devenit un satelit al Uniunii Sovietice, pentru că acolo n-au fost masate trupe sovietice. Pentru a preîntâmpina extinderea exemplului iugoslav, Stalin a iniţiat epurări masive în statele europene satelite. Războiul rece a început imediat după conflagraţia mondială.

Deşi mulţi au încercat să-l pună în seama liderilor occidentali, este cât se poate de clar că războiul rece a fost determinat de politica expansionistă a lui Stalin şi de dorinţa lui expresă de a propaga sistemul comunist - şi puterea sovietică - în întreaga lume. În ianuarie 1953, guvernul sovietic a anunţat arestarea unui grup de doctori sub acuzaţia de a fi atentat la viaţa mai multor demnitari sovietici. O nouă serie de epurări staliniste părea iminentă. Dar pe 5 martie 1953, dictatorul de şaptezeci şi trei de ani a murit în Kremlin, la Moscova. Corpul i-a fost conservat şi pus la loc de cinste, alături de acela al lui Lenin, în mausoleul din Piaţa Roşie. În anii următori, reputaţia lui Stalin a avut mult de suferit. Astăzi, în general, numele lui e pomenit cu oroare, fiind asociat cu acela al unui tiran.

Viaţa de familie a lui Stalin nu a fost prea fericită. S-a căsătorit în 1904, dar după trei ani soţia lui a murit de tuberculoză. Singurul lor copil, Iacob, a căzut prizonier în timpul războiului. Germanii i-au propus un schimb, dar Stalin a refuzat, astfel că lacob şi-a pierdut viaţa într-un lagăr german. În 1919, Stalin s-a recăsătorit. Cea de-a doua soţie a murit în 1932; potrivit versiunii oficiale s-ar fi sinucis, dar circulau zvonuri că ar fi omorât-o chiar Stalin, sau ar fi pus să fie asasinată. Din această a doua căsătorie au rezultat doi copii. Fiul, ofiţer al forţelor aeriene sovietice, a devenit un alcoolic. A murit în 1962. Fiica lui Stalin, Svetlana, a fugit din Uniunea Sovietică, iar în 1967 a ajuns în Statele Unite.

Trăsătura cea mai proeminentă a personalităţii lui Stalin a constituit-o cruzimea. Se pare că nu ar fi manifestat niciodată vreun sentiment de milă. Era o persoană foarte suspicioasă, aproape paranoică. Totuşi, a vădit reale calităţi: energic, perseverent, isteţ, cu o inteligenţă deosebită.

Ca dictator al Uniunii Sovietice, Stalin a influenţat soarta multor oameni vreme de aproximativ un sfert de secol. De fapt, dacă înrâurirea de ansamblu a unui dictator asupra generaţiei proprii ar fi proporţională cu numărul de persoane supravegheate, cu gradul de control asupra indivizilor şi cu timpul cât a rămas la putere, probabil că Stalin ar fi considerat cel mai puternic dictator din istorie. În timpul vieţii sale, Stalin a trimis milioane de persoane la moarte sau în lagăre de muncă forţată, ori i-a omorât prin înfometare. (Nu se poate spune cu exactitate câţi oameni au murit ca urmare a diferitelor lui epurări, dar după un calcul estimativ numărul lor ar fi de circa treizeci de milioane.)

Prin urmare, nu încape nici o îndoială că influenţa pe termen scurt a lui Stalin a fost imensă. Totuşi, ca şi în cazul contemporanului său, Adolf Hitler (cu care este adesea comparat), nu se ştie cât de mare va fi înrâurirea lui permanentă.

În timpul vieţii sale, Stalin a extins graniţele Uniunii Sovietice, a creat un sistem de sateliţi în Europa de Est şi a transformat U.R.S.S. într-o mare putere, cu influenţă în toate zonele globului. Dar în ultimii câţiva ani, imperiul clientelar din Europa de Est s-a prăbuşit, iar Uniunea Sovietică însăşi s-a scindat în cincisprezece state independente.

In timpul vieţii lui Stalin, U.R.S.S. a fost un uriaş stat poliţienesc. Totuşi, după moartea lui, poliţia secretă şi-a restrâns treptat activitatea. Astăzi, ruşii se bucură de mai multe libertăţi individuale decât oricând de-a lungul istoriei.

Programul economic al lui Stalin a derivat din ideile lui Marx şi Lenin. Dar, în timp ce Marx a trasat jaloanele, iar Lenin a făcut muncă de pionierat, Stalin a fost cel care a reuşit să desfiinţeze agricultura şi industria privată din Uniunea Sovietică. Numai că această politică s-a dovedit dezastruoasă şi în prezent este în curs de abandonare completă.

În ciuda acestor lucruri, cred că importanţa globală a lui Stalin este în mare măsură subestimată. Iosif Stalin nu a fost un simplu dictator ahtiat după putere, care a condus o ţară mare timp de douăzeci şi cinci de ani. Prin declanşarea războiului rece, el a dominat istoria întregii lumi timp de mulţi ani după moartea sa. Nici un eveniment al istoriei (nici măcar al doilea război mondial) nu a avut un efect global comparabil cu acela al războiului rece. Acesta nu a angrenat doar Statele Unite şi U.R.S.S. Toate ţările lumii au fost afectate de aspectele diplomatice şi economice ale luptei, iar în multe zone ale globului au izbucnit conflicte. Cursa înarmărilor dintre cele două supraputeri a costat câteva trilioane de dolari. Şi, lucrul cel mai grav, mulţi ani, întreaga lume a trăit sub ameninţarea unui holocaust nuclear, care ar fi putut distruge civilizaţia umană.

Războiul rece a fost înfierat peste tot, majoritatea oamenilor militând pentru terminarea lui. Dar Stalin a exercitat, la câteva decenii după moartea sa, mai multă influenţă asupra lumii decât orice personalitate politică în viaţă. În privinţa lui se confirmă pe deplin zicala potrivit căreia „răul făcut de oameni rămâne şi după ei".

Războiul rece s-a încheiat şi, o dată cu el, şi influenţa nefastă a lui Stalin. Nu trebuie omis faptul că o parte din responsabilitatea crimelor lui Stalin îi revine lui Lenin, care l-a precedat şi i-a pregătit terenul. Stalin a fost unul din titanii istoriei: un geniu crud, care nu va fi dat uitării multă vreme. 

Benito Mussolini-Istorie

Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì – d. 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda și teroarea de stat. Folosindu-și carisma, controlul total al mediei și intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania lui Adolf Hitler a făcut din Italia o țintă pentru atacurile Aliaților, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene și moartea lui. În noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian.

Născut la Dovia , în Italia, în 29 iulie 1883, ca fiu al unei învățătoare de țară și al unui fierar. Școala elementară o face în Dovia . Natura sa rebelă și indisciplina sa "naturală" se văd încă din timpul frecventării școlii secundare, la Predappio, pe care a terminat-o cu greu, la 14 ani, fiind de mai multe ori aproape de exmatriculare. Trimis apoi la Faenza, la un liceu al Călugărilor Silezieni, se revoltă din nou, contra ordinii și disciplinei impuse, fiind exmatriculat. Trimis în cele din urmă la un liceu public din Forlí, îl termină cu dificultate datorată, din nou, naturii și comportamentului său anarhic. După terminarea liceului, pentru o scurtă perioadă de timp, a predat într-o școală elementară. În 1902, pleacă în Elveția unde trăiește pe apucate, prestând tot felul de munci necalificate. În timpul șederii sale în Elveția, a intrat deseori în conflicte cu poliția locală pentru vagabondaj și încăiereri. În 1904 se întoarce în Italia pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu. Predă, din nou, în școli elementare, între 1907 - 1908. În 1909, se mută în Trent, Austria, astăziTrento, Italia, unde a lucrat pentru un ziar de orientare socialistă, lucrând, în același timp, la câteva din scrierile sale timpurii. Din nou, intră în conflict cu autoritățile locale, de data asta cu cele din Austria, pentru poziția sa public revanșardă față de pretențile teritoriale ale Italiei la regiunea din jurul orașului Trent. Ca urmare, este expulzat din Austria. După reîntoarcerea în Italia, editează un ziar socialist în Forlí, și ulterior, devine editor la un alt ziar socialist, "Avanti!", considerat la vremea respectivă cel mai important ziar socialist din Italia.

La declanșarea Primului Război Mondial, Benito Mussolini intră în conflict deschis cu conducătorii Partidului Socialist Italian pentru poziția sa deschis și vehement exprimată de intrare a Italiei în război împotriva Germaniei.

Ca rezultat direct al "nesupunerii" sale față de politica partidului, la 25 noiembrie 1914, Mussolini este expulzat din Partidul Socialist Italian.

Imediat, Mussolini înfințează propriul său ziar, Il Popolo d'Italia (Poporul Italiei, în limba română), în care scrie editoriale virulente prin care încerca să determine schimbarea opiniei publice în sensul dorit de el cu scopul de face ca Italia să intre în război.

Când Italia a intrat în război, Benito Mussolini s-a înscris ca voluntar în armată, devenind caporal, precum un alt caporal celebru, Adolf Hitler.

În război, a servit efectiv pe câmpul de luptă, din septembrie 1915 până în februarie 1917 când a fost rănit și apoi demobilizat.

În martie 1919, mai exact la 23 martie, Mussolini fondează la Milano primul grup politic de orientare fascistă.

Inițial programul grupului său politic avea o orientare strict naționalistă, căutând să atragă categoria largă a veteranilor Primului Război Mondial. Ca un laitmotiv, Mussolini insista pe refacerea gloriei Romei antice.

Mai târziu, realizând că grupul său țintă de veterani de război nu este suficient pentru realizarea țelurilor sale politice, Mussolini adaugă o altă componentă programului său fascist, care se adresa specific italienilor bogați, proprietari de companii și terenuri.

În octombrie 1922, Mussolini organizează "Marșul asupra Romei" (Marcia su Roma). La ordinul său, mii de fasciști se îndreaptă spre Roma pentru a prelua puterea. Intimidat și temându-se de un război civil, regele Victor Emanuel III îl desemnează pe Mussolini drept prim-ministru. În anii următori, Mussolini preia treptat întreaga putere, luându-și titlul de "Il Duce" și impunând în Italia cultul propriei personalități.

După ce germanii invadaseră și ocupaseră aproape total Franța, trupele fasciste italiene intră în sudul Franței. Câteva zile mai târziu,Franța capitulează.

Cu excepția acestei "victorii de paie", trupele italiene au avut parte doar de dezastre oriunde s-au aflat: în Africa de Nord, în Grecia și, la sfârșitul războiului, chiar în Italia. De fapt, pentru o bună bucată de vreme, trupele germane au susținut puternic trupele italiene chiar pe teritoriul italian salvându-le de la un dezastru mai timpuriu. Dezastrul, soldat cu colapsul total al funcționalității armatei italiene, s-a produs odată cu deschiderea celui de-al doilea front de luptă în Italia în 1943 și înaintarea inexorabilă a aliaților de la sud spre nord.

Marele Consiliu Fascist s-a întors împotriva lui Mussolini în iulie 1943 acuzându-l de toate dezastrele militare italiene și retrăgându-i toate prerogativele de conducător. Mussolini a fost apoi arestat din ordinul regelui Victor Emanuel III, care l-a desemnat ca prim-ministru pe mareșalul Badoglio. Noul guvern a trecut de partea Aliaților.

Mussolini e eliberat de un comando german condus de Otto Skorzeny și instalat în fruntea unui stat-marionetă, în nordul Italiei, așa-numita Republică de la Salo.

În primăvara lui 1945, când era clar că Axa pierduse războiul, după înfrângerea totală a armatelor germane din nordul Italiei, Benito Mussolini, împreună cu amanta sa, Clara Petacci, încearcă să fugă spre Elveția.

Cei doi se ascund într-o vilă, pe malul lacului Como, vilă ce fusese pregătită de mult ca refugiu în caz de dezastru. Partizanii italieni comuniști îi capturează la Dongo și fără judecată, „pentru crime împotriva poporului italian”, îi execută prin împușcare.Cadavrele lor sunt duse la Milano și atârnate cu capul în jos, agățate de călcâie de o bară de acoperiș, împreună cu cadavrele altor câtorva demnitari fasciști, în fața unei benzinării mari a companiei Esso din Piazzale Loreto. La spectacol au asistat mii de italieni și numeroși militari ai armatei americane.Înainte de a fi atârnate, cadavrele au fost lăsate o vreme pe jos, în piațeta Loreto, înconjurate de mulțime. Unii loveau cadavrele cu picioarele, iar craniul lui Mussolini a fost strivit .

Mai târziu, rămășițele pământești ale „Ducelui” au fost înmormântate în secret, de teama unor demostrații ale credincioșilor săi suporteri și/sau epigoni. În 1957-1958, la cererea văduvei sale, Benito Mussolini a fost deshumat și înmormântat lângă Predappio.

Adolf Hitler-Istorie

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

Ajuns la putere în 1933, Hitler, a transformat țara într-o dictatură monopartid bazată pe ideologia totalitaristă și autoritaristă anațional-socialismului. Politica sa expansionistă agresivă este considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, soldat cu pierderi omenești colosale. De numele său sunt legate numeroase crime împotriva umanității, printre care punerea în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor „indezirabili” din Europa, precum și lichidarea adversarilor politici din Germania. Deși Hitler este notoriu pentru crimele comise, acesta a fost numit „omul anului” în 1938 de către revista americană Time.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană.

Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia,în regimentul bavarez Reserve, în calitate de furier al regimentului.A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele.Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier de clasa a doua în 1914 și Crucea de Fier de clasa întâi pe 4 august 1918 - o decorație acordată foarte rar pentru un militar cu gradul de caporal (Gefreiter ). Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru rănile suferite” (Verwundetenabzeichen). Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier („subofițer”).

Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme. El a petrecut două luni în spitalul din Beelitz și s-a reîntors pe front pe 5 martie 1917.Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk.În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre înfrângerea Germaniei,care l-a șocat.

Hitler a descris războiul drept „cea mai mare experință a sa” și a fost lăudat de ofițerii săi pentru vitejie.

Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia lui. Ca și alți naționaliști germani, el credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata germană "neînvinsă în câmpul de luptă", a fost "înjunghiată în spate" de marxiști și civili, mai târziu numiți „criminalii din noiembrie”.

Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care declara Germania responsabilă pentru război. Tratatul de la Versailles și condițiile economice, sociale și politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic.

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul. O gândire bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei (Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, obscură, numită Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei,, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviatNSDAP), uzual numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.

Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de o grupă de susținători, să ajungă în fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas in istorie sub numele de "Puciul de la berărie", din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul în berăria Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”, reușit de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Arestat (împreuna cu alți complici) la 11 noiembrie 1923, Hitler a fost judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani detențiune, dintre care a executat însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria. Aici a scris celebra sa carte "Mein Kampf".

Hitler admirase de mult timp Germania și, în timpul primei conflagrații mondiale, a devenit un naționalist german. Cetățenia germană a obținut-o însă abia în 1932. A fost elogiat pentru vitejie pe front de comandantul său. Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. Aidoma multor naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende), care, în esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-socialiștilor (naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în Primul Război Mondial și pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost porecliți „criminalii din Noiembrie” (Novemberverbrecher).

Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat peJoseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționară cu care guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii deplinecancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA(Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârșitului lui Hitler. Cu toate victoriile remarcabile de început dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară a Germaniei au făcut marea greșeală de a-și subestima inamicii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, precum și greșeala de a începe un război pe două fronturi cu aceste două puteri. Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovieticeprintr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci de milioane de victime.

Hitler și-a creat o imagine publică de celibatar fără viață privată, dedicat complet misiunii sale politice și națiunii.El a întâlnit-o pe iubita sa, Eva Braun, în 1929,căsătorindu-se cu ea în aprilie 1945. În septembrie 1931, nepoata sa, Geli Raubal, a comis un suicid cu pistolul lui Hitler în apartamentul lui din München.Paula Hitler, ultimul membru viu al familiei lui Adolf Hitler, a murit în 1960.Cel mai direct descendent al lui Hitler a fost Alois, care a fost nepotul lui Adolf William Patrick Hitler. Cu soția lui Phyllis, el s-a mutat în cele din urmă la Long Island, New York, a schimbat numele de familie, și a avut patru fii. De-a lungul anilor, diverși reporteri de investigație au încercat să găsească alte rude îndepărtate ale Führer-ului. Multe sunt acum presupuse a-și trăi viața în umbră schimbându-și numele lor de familie.

La 30 aprilie 1945, în timpul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau la mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, mușcând o capsulă de cianură și împușcându-se.Trupul lui și cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și care s-a sinucis simultan) au fost depuse în craterul unei bombe,stropite cu benzină de către Otto Günsche și alte ajutoare din Führerbunker și li s-a dat foc când Armata Roșie se apropia și continuau bombardamentele.Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava.

La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul necondiționat sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și expus într-o expoziție din anul 2000 provine din rămășițele pământești ale lui Hitler. Totuși, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători.

În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația așa-numitei rase „ariene”.