Ţările Române în epoca fanariotă-Istorie

Epoca fanariotă reprezintă o perioadă controversată în istoria românească, fiind considerată la o prima vedere un regres în evoluţia societăţii româneşti, dată fiind subordonarea mai accentuată a Ţărilor Române faţă de Poarta otomană însoţită de ştirbirea gravă a autonomiei de care acestea se bucuraseră până atunci. La o analiză mai atentă însă, în şirul domnitorilor impuşi de Poartă se pot distinge şi figuri remarcabile care dincolo  de interesul propriu au încercat să determine o evoluţie în domeniul juridic-fiscal-social-cultural în acord cu concepţia iluminstă din Europa acelei vremi. Punctele de vedere diferite au determinat apariţia unei istoriografii vaste pe această temă.

Prin introducerea regimului fanariot în Principatele Române, Moldova şi Ţara Românească, Poarta otomană a urmărit consolidarea controlului ei asupra acestora în condiţiile în care în Transilvania se instaurase (din 1699, pacea de la Karlowitz) stăpânirea habsburgică iar în Europa de sud-est îşi făcuse apariţia, ca factor de putere, Rusia. Aceste evenimente au dus la decăderea pronunţată a puterii otomane, respectiv la schimbarea raportului de forţe pe plan internaţional. Un rol important în instaurarea domniilor fanariote l-a avut şi criza regimului boieresc intern care s-a manifestat şi prin stabilirea unor alianţe cu Rusia şi Austria, principalele inamice ale Imperiului Otoman.

“Fanariotismul ale cărui rădăcini au apărut încă din secolele XVI-XVII reprezintă un fenomen extrem de controversat în istoriografia română veche şi nouă. Cei mai mulţi istorici au pinegrit fanariotismul, insistând asupra laturilor sale negative, alţii din Şcoala lui Iorga mai ales, au căutat oarecum să-l reabiliteze.” Unii dintre domnitorii investiţi de sultan după 1711/1716 în Modova şi Ţara Românească au fost, într-adevăr, preocupaţi numai de câştiguri materiale imediate; alături de ei întâlnim însă şi domnitori care au încercat să cârmuiască cu înţelepciune înţelegând că, de fapt, buna stare a ţării nu poate fi decât şi în folosul cârmuitorului. Fiind influenţati de ideile epocii luminilor şi de modelele europene ale despoţilor luminaţi ei au încercat să introducă şi în principate reforme sociale şi administrative moderne care să întărească puterea centrală, să ordoneze administraţia, să sporească autoritatea domnului asupra unei boierimi pământene cam turbulente.

Ţările Române s-au integrat reformismului european în concordanţă cu specificul lor. Regimul fanariot înfăţişează efectele absolutismului luminat care a iniţiat un proces de renovare şi raţionalizare a instituţiilor statului. Iluminismul este o mişcare  cultural europeană din secolul al XVIII-lea. Termenul trimite la “lumina” raţiunii prin care se propunea să fie combătute “tenebrele” ignoranţei şi superstiţiei. Considerând rânduielile feudale ca fiind iraţionale, iluminismul a militat pentru înlocuirea feudalismului cu o rânduire raţională. În lupta lor împotriva obscurantismului clerical iluminiştii au adus o contribuţie de seamă la dezvoltarea ştiinţei şi la răspândirea culturii în mase. Ei au opus privilegiilor feudale teza egalităţii oamenilor prin naştere.

“Secolul al XVIII-lea în Ţara Românească şi Moldova, în prelungirea umanismului românesc şi preiluminismului, dezvoltă în instituţiile de cultură o viaţă intelectuală laică propulsată de reformismul fanariot. Secolul luminilor în ţările române a deschis o nouă epocă sub raport politic care evidenţiază în cadrul chestiunii orientale o problemă românescă, iar cultural – o integrare în sistemul de vase comunicante al culturii europene. Secolul luminilor este şi unul al afirmării conştiinţei nationale la nivel elitar vehiculată treptat de cultura iluministă în societate.”

“Formula fanariotă este de fapt un compromis între statutul de autonomie al Principatelor Române şi cel al administraţiei directe. Instituirea paşalâcului la nord de Dunăre nu mai era posibilă în secolul al XVIII-lea, întrucât, nici Viena, nici Petresburg-ul nu ar fi tolerat-o iar impunerea ei ar fi dezlănţuit reacţia violentă a elitei politice a societăţii moldo-muntene.”

Statutul de  autonomie a Principatelor a fost păstrat dar cu numeroase limite. Astfel se desfiinţează dreptul Ţărilor Române de a-şi alege domnitori pământeni; domnitorii sunt numiţi de către sultan din supuşii sultanului şi consideraţi înalţi dregători ai Porţii Otomane.  Domniile sunt de scurtă durată astfel încât în răstimpul celor 100 de ani au existat nu mai puţin de 40 de domnii în Muntenia şi 36 în Moldova.”Turcii, dealtfel, şi fixaseră în practică încă demult, la trei ani durata unei domnii; pentru înnoirea ei trebuia plătită o sumă importantă numită mucarer. Era şi un mucarer mic care se plătea în fiecare an. Domnii se schimbau dintr-o ţară în cealaltă : astfel Constantin Mavrocordat a domnit de 6 ori în Muntenia şi de 4 ori în Moldova.” De asemenea, putem da ca exemplu pe Grigore al II-lea Ghica care a domnit şi el de 4 ori în Moldova şi de 2 ori în Muntenia.

Alte forme de manifestare a regimului turco-fanariot au fost : desfiinţarea dreptului Moldovei şi al Ţării Româneşti de a întreţine legături diplomatice cu alte state, desfiinţarea oştirii pământene şi înlocuirea ei cu o gardă permanentă a domnitorului precum şi cu un corp de jandarmi rurali, grăniceri, paznici de închisori, întărirea monopolului turcesc asupra exportului produselor economice şi considerarea teritoriului celor două ţări române ca parte integrantă a Imperiului Otoman care îl poate ceda puterilor străine. “Pierderile teritoriale se succed în toată epoca fanariotă. Încălcând drepturile celor două Principate asupra vechilor hotare Poarta va ceda Austriei - nordul Moldovei (1775) iar Rusiei – partea de răsărit dintre Prut si Nistru (1812).”

Privită în ansamblu, epoca fanarioţilor este una de decădere luând în considerare pierderile teritoriale suferite, faptul că domnii ajung simpli funcţionari ai sultanului, care-i schimbă foarte des, fiscalitatea accentuată, atmosfera morală grea, intriga şi bacşişul care devin tot mai frecvente. Dincolo de aceste aspecte se evidenţiază o serie de aspecte pozitive, precum cele din ordinea socială, se desfiinţează rumânia care reprezenta libertatea ţăranilor,  se înfiinţează şcoli şi spitale, se fac legiuiri noi. Cei mai de seamă domni fanarioţi au fost Constantin şi Nicolae Mavrocordat. Ei au meritul de a fi introdus cultura greacă în ţară, premergătoare renaşterii noastre culturale.

Şi ei, asemeni celorlalţi domni fanarioţi, în calitate de reprezentanţi ai Imperiului Otoman au desfăşurat o “ politică de reforme “ având ca obiectiv îndeplinirea obligaţiilor către Poartă, consolidarea controlului ei asupra Principatelor Române, limitarea puterii boierimii şi modernizarea structurilor sociale şi politico-administrative pentru a le adapta unei mai eficiente exploatări în beneficiul Porţii Otomane. Perioada fanariotă coincide cu cel de-al doilea punct culminant al exploatării otomane, prin cereri de bani, grâu, lemn, oi etc. la care se adaugă sumele considerabile plătite de fanarioţi pentru a obţine domnia sau a se menţine în scaun, dar şi cu limitarea statutului de autonomie a Ţării Româneşti şi Moldovei.

  Într-adevăr, secolul fanariot (1711-1821) poate fi numit “secolul reformelor”, întrucât de-a lungul a peste o sută de ani toate sectoarele vieţii sociale – fiscalitate, relaţii agrare, administraţie, justiţie, biserică şi cultură – au făcut obiectul unei ample restructurări, vizând, în ultimă instanţă, instaurarea ordinii şi modernizarea.

Domnii fanarioţi s-au confruntat cu aceleaşi probleme ca şi domnii pământeni, Antioh Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, precum crizele demo-fiscale, generate de războaiele ruso-austro-turce, desfăşurate în spaţiul românesc, de rapacitatea altor domni fanarioţi, călăuziţi de singurul gând al înavuţirii şi de agravarea considerabilă a regimului obligaţiilor materiale către Poartă. In pofida acestora, efortul reformelor a fost pe cât de amplu pe atât de sistematic.

Unul dintre reformatorii fanarioţi a fost Constantin Mavrocordat(1730-1769). Considerat de Florin Constantiniu ca fiind “personalitatea cea mai remarcabilă din şirul domnilor fanarioţi”, Constantin Mavrocordat, “om de carte, fecior şi nepot de principi cărturari, înconjurat de secretari apuseni şi de sfetnici iezuiţi, influenţat de cărţile celebrei sale biblioteci pe care mai târziu va încerca să o cumpere regele Franţei”, la moartea tatălui său este ales domn  la vârsta de 19 ani. Mavrocordat domneşte alternând în Moldova şi Muntenia: în Valahia de cinci ori: 1730-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763 iar în Moldova de patru ori:1733-1735, 1741-1744, 1748-1749, 1769.

Nici un alt domn fanariot nu a încercat cu atâta insistenţă să introducă reforme în viaţa socială şi politică a Principatelor. El continuă politica reformistă începută de tatăl său, Nicolae Mavrocordat, un remarcabil om de cultură atent la problematica timpului său care întocmeşte pentru fiul său un adevărat program în care se schiţeză viitoare principii călăuzitoare pentru o guvernare luminată. Practica reformistă fanariotă se manifestă într-o etapă preliminară prin încercările de stabilizare a masei rurale în vederea funcţionării sistemului fiscal. Însă, epoca de maximă intensitate în ceea ce priveşte aplicarea reformelor  are loc în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, cu deosebire după pacea de la Belgrad (1739), care readuce Oltenia în hotarele Ţării Româneşti.

Reintegrarea Olteniei, unde austriecii, prin reformele înfăptuite, interveniseră în raporturile dintre boieri şi ţărani, pune în faţa regimului fanariot alternativa continuării procesului reformator sau a revenirii la vechea situaţie.

Opţiunea fanariotă se fixează în sensul continuării procesului, reformele fiind condiţia sine aqua non a consolidării regimului, în condiţiile unei mobilităţi rurale excesive, care crea impedimente funcţionării în bune condiţii a sistemului fiscal. S-a asociat totodată şi necesitatea de uniformizare a structurilor ţării după reintegrarea Olteniei şi în urma acordului Porţii, interesată şi ea în funcţionarea regimului.

Constantin Mavrocordat a început, având şi aprobarea Porţii, aplicarea programului de reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative şi judiciare în spiritul ideii de raţionalizare a statului. Formulate în genere în marele hrisov  din 1741, reformele, aplicate succesiv în cele două ţări au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate prin puteri intermediare şi corpuri constituite în cadrul adunărilor de Stări, ceea ce mărturiseşte o apropiere nu de despotismul luminat, cât de absolutismul luminat care a colaborat cu Stările. Traducerea în viaţă a principiului director se împlineşte prin măsuri care cuprind toate sectoarele structuriii social-politice.

Dornic de afirmare în planul european, Mavrocordat şi-a publicat reformele din 1740-1741 în Mercure de France (1741) sub titlul de Constitution. Ca în cazul celor mai mulţi despoţi luminaţi europeni, reformele se vor dovedi a fi de scurtă durată, insuficient de temeinice pentru a rezista atât asaltului boierimii, cât şi presiunilor financiare ale Porţii.

Domnii fanarioţi erau antrenaţi într-un continuu cerc vicios: satisfacerea cererilor Porţii şi criza demo-foscală reclamau reforma sistemului fiscal pentru a asigura stabilitatea şi, eventual, creşterea numărului ţăranilor birnici; absenţa oricăror reglementări în ceea ce priveşte exigenţele materiale ale Porţii şi concurenţa pentru domnie condamnau la eşec toate încercările de a introduce disciplina fiscală prin fixarea exactă a cuantumului dărilor şi a termenelor de achitare.

Demarată de tatăl său, Nicolae Mavrocordat, în ciuda acestor obstacole Constantin Mavrocordat a încercat reorganizarea sistemului fiscal, în sensul asigurării stabilităţii masei ţărăneşti şi sporirea competenţei statului în reglementarea raporturilor de proprietate. Îngrijorat de fuga locuitorilor de pe moşii, ca reacţie a mulţimii dărilor şi a apăsării fiscale, Mavrocordat unifică sistemul de impunere, introducând o dare fixă, ridicată de patru ori pe an. Tot în acest sens, el desfiinţează numeroase dări indirecte, cum ar fi pogonăritul şi văcăritul, îngrădeşte abuzurile fiscale desfiinţând şi răspunderea colectivă a satelor. Aceste reforme aveau în mod evident scopul de a introduce un climat de stabilitate fiscală şi de a preveni viitoarele “spargeri” de sate, ceea ce determina creşterea numărului de contribuabili şi mărirea veniturilor domniei.

Reforma fiscală a declanşat “reacţia în lanţ” a reformelor. Domnii fanarioţi au conştientizat că sectorul fiscal nu putea fi izolat de celelalte sectoare ale vieţii sociale, altfel spus, că stabilitatea contribuabililor era afectată de existenţa servituţii corporale, care îl punea pe ţăranul şerb sub autoritatea deplină a stăpânului său, precum şi de abuzurile administrative şi juridice.

Eliminarea tuturor acestor realităţi, generatoare de nemulţumiri şi, deci, de fugă – fenomen caracteristic secolului al XVIII-lea în Moldova şi Muntenia- se asocia, în politica de reformă a domnilor fanarioţi, cu cel de-al doilea obiectiv majoritar al prezenţei lor în scaunele de domnie de la Iaşi şi Bucureşti: limitarea puterii clasei boiereşti.  

Puterea boierimii, diminuată de reforma dregătorilor şi de desfiinţarea vechii organizări militare a Principatului, a rămas totuşi suficient de pronunţată şi greu de controlat. Conflictul dintre boierimea pământeană şi fanarioţi nu a rămas fără urmări, reforma din anul 1739 a lui Constantin Mavrocordat aducând însemnate schimbări în însăşi  structura clasei boiereşti. Principala schimbare consta în privinţa titlului de boier, care devenea un simplu rang şi nu mai era legat de moşie sau dregătorie ci era acordat de către domn. Rangurile au fost împărţite în categorii, de la boierii cei veliţi (mari) la boiernaşi, fiecare categorie cu privilegiile ei fiscale, economice şi sociale specifice, dintre care cel mai important era scutirea de dări.

În condiţiile menţinerii statutului de autonomie al Moldovei şi Ţării Româneşti, clasa politică îşi păstrase funcţia de partener exclusiv al domnului în guvernarea ţării. Prin forţa ei economică şi socială, prin prestigiul de care se bucura în societate, boierimea se putea substitui domnilor pământeni în conducerea efortului de ieşire de sub dominaţia Porţii. Subordonarea ei faţă de domnie devenea necesară pentru întărirea controlului otoman asupra principatelor. Reformele aveau să realizeze în bună măsură acest obiectiv.

Populaţia domanială se împărţea în două categorii: ţăranii şerbi şi ţăranii liberi, ale căror obligaţii erau fixate prin învoială cu stăpânul moşiei.

Populaţia rurală de condiţie servilă (rumânii în Ţara Românească şi vecinii în Moldova) se aflau sub autoritatea de caracter personal a stăpânului lor, laic sau ecleziastic. Servitutea corporală îi obliga pe ţăranii şerbi să se afle în permanenţă la dispoziţia stăpânului, ceea ce însemna că obligaţiile lor în muncă nu cunoşteau, în principiu, nici o reglementare.

Pentru ca ţăranii şerbi să poată fi trecuţi din regimul muncii nereglementate în acel al muncii reglementate era necesară abolirea autorităţii senioriale, altfel spus, a şerbiei. Ca urmare, la 1746 în Ţara Românească, la 1749 în Moldova, şerbia a fost desfiinţată, rumânii şi vecinii fiind eliberaţi din iobăgie; rumânii au fost obligaţi să plătească o despăgubire de 10 taleri  şi să presteze o rentă în muncă de 12 zile anual; vecinii s-au răscumpărat fără despăgubire, dar renta lor în muncă a fost mărită la 24 de zile, cu nart(normă). Foştii şerbi au devenit în acest fel clăcaşi liberi din punct de vedere juridic, dar lipsiţi de pământ, lipsiţi, deci, de un mijloc propriu de subzistenţă. Actele oficiale explică şi justifică abolirea şerbiei printr-un motiv aproape iluminist, anume caracterul ei nenatural. Şerbia este declarată ca ceva nefiresc, de care un adevărat creştin trebuie să se lepede, adevăratul motiv având o natură fiscală şi nu umanitară.

Prin daniile acordate boierilor şi mănăstirilor din moşiile oraşelor, se produceau importante schimbări în condiţia juridică a orăşenilor care din oameni liberi şi cu obligaţii fiscale faţă de domnie, deveneau dependenţifaţă de proprietarul moşiei oraşului pe care-şi aveau gospodăriile. În aceste condiţii o bună parte din orăşeni a căror avere imobilă intrase în proprietatea vreunui boier sau mănăstiri erau de acum obligaţi să răspundă faţă de acesta, în primul rând prin dijmă şi clacă, convertite deseori în rentă în bani.

Potrivit afirmaţiilor istoricului Vlad Georgescu, reformele 1746/1749 nu au folosit nici ţărănimii nici boierimii, perpetuând vechile relaţii agrare de tip feudal, singura diferenţiere fiind noul statut de om liber al ţăranului.           

Politica de reforme s-a extins şi în domeniul administraţiei şi al justiţiei. Nici reforma aparatului administrativ n-a putut fi pusă în practică, deşi nu au lipsit nici ideile şi nici iniţiativele. Pentru a întări controlul domniei şi a elimina jurisdicţiile particulare, Constantin Mavrocordat a pus în fruntea fiecărui judeţ (Ţara Românească) şi ţinut (Moldova) câte doi ispravnici cu competenţe administrative, fiscale şi judiciare. Pentru a proteja contribuabilii de abuzurile dregătorilor, care se retribuiau pe seama supuşilor – Constantin Mavrocordat a introdus salarizarea dregătorilor.

Unul dintre domeniile în care despotismul luminat fanariot a dat roade a fost acela al codificării legislative şi alcătuirea de coduri moderne. Pentru modernizarea justiţiei s-a introdus protocolul, care fixa în scris, în condica domnească, judecata şi sentinţa domnului. Codurile laice, aparţinând secolului XVII-lea, “Cartea românească de învăţătură”(1646), “Pravila de la Govora”(1652), “Îndreptarea legii “, bazate pe obiceiul pământului, pe izvoarele romano-bizantine şi pe scrierile italianului P. Farinacius, nu mai reflectau decât incomplet noile realităţi sociale şi juridice. Cu toate acestea, iniţiativa înlocuirii lor a apărut abia în 1780, când se va redacta primul cod fanariot de către juristul Mihai Fotino, “Pravilniceasca condica”ce va fi aplicat în Ţara Românească până în preajma revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, când va fi înlocuit de legiuirea lui Caragea(1818) şi “Codul” lui Scarlat Callimachi(1816-1817), în cuprinsul lor făcându-şi loc influenţe franceze (Legiuirea Caragea) sau austriece(Codul Callimachi) .   

O atenţie deosebită arată învăţatul Constantin Mavrocordat culturii. El întăreşte şcolile existente, unde se învăţa greceşte şi slavoneşte cu altele noi “lătineşti şi arăpeşti”, după cum Neculce ne spune, în sensul că adaugă cursuri de limba latină limba turcă şi scriere arabă, acestea din urmă desigur pentru pregătirea diecilor care urmau să citească firmanele venite de la Poartă şi să scrie răspunsurile. Şi preoţii erau supuşi unui control sever de către inspectori,  în ceea ce priveşte învăţătura. Numai cei învăţaţi erau scutiţi de plata birului. Lipsa cărţilor l-au determinat pe Mavrocordat să înfiinţeze tipografii atât la mitropolie cât şi la episcopii. Prima tipăritură este o Psaltire în 1743, urmată de un şir întreg de cărţi de slujbă, la Iaşi, iar a doua la Rădăuţi, în 1745, un Ceaslov şi o Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur.

Datorită reformelor aplicate succesiv de Constantin Mavrocordat într-o ţară sau alta, s-a stabilit o unitate între cele două principate, exprimată şi prin înlăturarea celor două steme pe scutul domnitorului. Reformele care au vizat reorganizarea administraţiei, justiţiei şi bisericii, difuzarea culturii şi mai cu seamă hotărârile în problema agrară s-au situat în sensul tendinţelor reformatoare ale epocii. În perspectiva evoluţiei viitoare, colaborarea cu puterile intermediare reprezentative a premers aşezămintele României moderne.

Prin străduinţa lor de a elimina elementele perimate ale feudalismului şi a promova medernizarea – într-un cuvânt încercarea de aggiornamento (aducere la zi) a structurilor de bază ale societăţii moldo-muntene – domnii fanarioţi s-au integrat marelui curent reformator al absolutismului luminat, în unele cazuri manifestându-se chiar ca precursori ai unor figuri de marcă – precum Iosif al II-lea – ai amintitului curent  (abolirea şerbiei a avut loc în Ţara Românească şi Moldova cu trei decenii înainte de măsura similară a lui Iosif al II-lea în Transilvania). A existat însă o deosebire de esenţă între reformele domnilor fanarioţi şi cele ale “despoţilor luminaţi” din Europa secolului al XVIII-lea: în timp ce aceştia din urmă au încercat integrarea elementelor capitaliste în regimul feudal, modernizându-l pe acesta, dar fără a se atinge de bazele sale, domnii fanarioţi au încercat modernizarea societăţii moldo-muntene pentru a perfecţiona mecanismul de exploatare în beneficiul Porţii. Dominaţia otomană – prin arbitrariul ei – constituia principalul obstacol în calea dezvoltării capitalismului în societatea moldo-munteană. Mai mult, suzeranitatea otomană a contribuit decisiv la “periferializarea” acestei societăţi mai întâi în cadrul Imperiului otoman, apoi, după intrarea ei în circuitul european, în urma păcii de la Adrianopol, care a abolit monopolul comercial otoman, la 1829, în cadrul Europei capitaliste.    

Plasându-se în sensul evoluţiei societăţii secolului, programul de reforme a situat ţările noastre la nivelul unui proces istoric de inspiraţie modernă. Regimul fanariot, în acel context istoric, contribuie la cristalizarea unui program de emancipare naţională întemeiat pe forţele politice proprii şi pe concursul marilor puteri. Prin reformele practicate de fanarioţi s-a îndeplinit un proces de unificare treptată a condiţiilor politice şi sociale din Principate care pregătesc unificarea pe care o va aduce secolul următor.

Intrarea “problemei orientale “ într-o fază acută, după izbucnirea Revoluţiei franceze, propulsează în prim-plan problema reglementării raporturilor cu Poarta, lupta pentru modificarea statutului politic internaţional al ţărilor române.  

Problema rămâne deschisă, în sensul că, în continuare se pot găsi diferite argumente în favoarea sau defavoarea regimului fanariot. Ceea ce este incontestabil este amprenta pusă de acest regim asupra unui teritoriu remarcabil al ţării noastre, Moldova şi Muntenia.