Agenda Ana-Maria : Napoleon Bonaparte (1769

Închei seria coloşilor care au influenţat istoria lumii, cu cel care pentru mine, întruchipează suma calităţilor tuturor celorlaţi, nu în sensul că ar fi mai bun decât toţi ceilalţi la un loc, ci în sensul că parcă a avut câte ceva din fiecare. A avut setea de cunoaştere şi de explorare a noilor lumi, a lui Alexandru, furia de demolare a imperiilor, a lui Gingis Han, cutezanţa şi viteza de mişcare a lui Attila şi Baiazid, simţul civic, legislativ şi organizatoric al lui Darius I şi al lui Cirus cel Mare, vitejia, ambiţia şi dorinţa de putere a lui Cezar, puţin din nebunia distrugătoare a lui Timur Lenk, spiritul hegemonic al sultanilor turci, dar şi nobleţea lui Saladin sau Richard, viziunea unificatoare a lui Charlemagne şi a lui Otto cel Mare.

La 15 august 1789, la Ajacio în Corsica, venea pe lume, Napoleon Bonaparte, omul care, reprezintă unul dintre cele mai uimitoare fenomene ale istoriei lumii, omul recunoscut în unanimitate de specialişti, ca fiind cel mai mare geniu militar din istoria universala.

Napoleon a fost un fenomen al naturii , de o complexitate uimitoare , care în decursul a douăzeci de ani care separă evenimentele din vendemiar, când a intrat în istorie, de Waterloo, când a ieşit din aceasta , a strălucit pe frontispiciul istoriei, creînd o epopee uluitoare, care nu se va mai putea repeta, pentru ca nicăieri şi nicicând nu va mai exista în istoria lumii, o situaţie identică, celei în care a strălucit Napoleon.

Ca la multe alte mari personalităţti , la Napoleon e mare şi umbra şi lumina, el fiind expus unor reflectoare în alb şi negru, cu lumină sau întuneric.

Astfel expuse, personalitatea sa şi alături de ea , întreaga istorie a Franţei revoluţionare, se desfăşoară în toată complexitatea şi scânteietoarea lor contradicţie, producând şi lumină de idealuri siderale şi bezna de prăbuşiri în cavourile politicii retrograde şi despotice.

Napoleon nu s-a născut dintr-o familie cu ascendenţă în regi ca stăpâni ai oamenilor, sau de zei ca stăpâni ai regilor ca Cezar, dar a avut puterea zeilor, din moment ce a desfiinţat sau a creat regate, după cum i-au dictat interesele.

El este omul care a preluat o Franţă animată de spiritul revoluţionar luminos, avangardist şi înnoitor, pe care l-a transmis în întreaga Europă obosită de fedalism şi pe care a transformat-o, într-un vremelnic , dar strălucitor imperiu.

“Tunurile de la Saint Roch l-au anunţat pe Napoleon Franţei, cele de la Arcole Europei şi cele de la Piramide lumii întregi”

(Arthur Dorliac)

Napoleone Buonaparte care în franceză a devenit Napoleon Bonaparte, a fost al doilea din cei opt copii ai lui Carlo (Charles) Buonaparte şi al Letiziei Ramolino Buonaparte.

Nici-un membru al familiei Buonaparte nu a fost niciodată soldat profesionist. Tatăl său, Carlo, a fost un avocat care a luptat pentru independenţa Corsicii, dar după ce Franţa a ocupat insula în 1768, el a servit drept judecător şi a intrat în mica aristocraţie fraceză.
Sub influenţa familiei sale, Napoleon a fost educat pe cheltuiala regelui Louis (Ludovic) al XVI-lea la Brienne şi la şcoala Militară din Paris.
A terminat scoala la 16 ani în 1785 şi s-a alăturat artileriei ca locotenent.
În 1793, Corsica îşi declară independenţa şi Bonaparte, patriot francez şi republican, se alatură Franţei împreună cu familia sa. I s-a dat gradul de căpitan într-o armată care se lupta la Toulon unde o flotă engleză, era în razboi cu Republica Franceză.
Înlocuind un general de artilerie rănit, el şi-a asezat tunurile în aşa fel încât flota engleză a fost învisă şi Toulonul a căzut. Aici a făcut primul pas în istorie.
Ca rezultat, Bonaparte a fost promovat general de brigadă la varsta de 24 de ani. Aşa se nasc eroii, prin meritocraţie, recunoşterea meritelor personale şi promovarea lor, fiind o sursă inepuizabilă de progres.
În 1795 el a salvat guvernul revolutionar prin împrăştierea cu focul tunurilor, a insurgenţilor din Paris. Afost al doilea pas. Glasul tunurilor anunţa ascensiunea unui geniu şi naşterea epocii moderne.

Primele campanii

În 1796, Bonaparte a fost promovat comandant al armatei franceze din Italia. Aici, fiind întâmpinat cu aroganţă şi nesupunere de un general, i-a dat acestuia următoarea replică :”Generale, diferenţa dintre noi este exact de un cap. Dacă continui să nu mi te supui, voi face ca acestă diferenţă să dispară.” S-a făcut înţeles imediat. A fost al treilea şi decisivul pas de intrare în istortorie. De aici înainte, el a creat istoria Europei, ca pe o frumoasă şi neverosimilă poveste de glorie.

S-a luptat cu patru generali austrieci succesiv, fiecare cu un număr superior de soldaţi şi a forţat Austria şi aliaţii săi, să facă pace.
Tratatul de la Campo Formio a stabilit ca Franţa să păstreze cele mai multe din cuceririle sale.
În nordul Italiei a fondat Republica Cisalpina (cunoscută mai târziu ca Regatul Italiei) şi şi-a întărit poziţia în Franţa, trimiţând prăzi de război în valoare de milioane de franci, guvernului francez.
În 1798 pentru a riposta comerţului britanic cu estul, a condus o expediţie în Egipt, pe care l-a şi cucerit. Cu toate acestea flota lui a fost distrusă de amiralul englez Horaţio Nelson.

Napoleon în Egipt – 1798
Bonaparte a reformat guvernul şi legile egiptene, abolind sclavia şi feudalismul şi garantând drepturile de bază.
Cercetatorii francezi pe care i-a adus cu el au început studiul ştiinţific al istoriei antice egiptene. A rămas celebră expresia : „savanţii şi măgarii, la mijloc”, pe care a rostit-o când a atins pământul Egiptului.
În 1799 n-a reuşit să cucerească Siria, dar a câştigat o victorie zdrobitoare asupra Turciei la Abu Qir.
Apare un nou pericol pentru Franţa – o coaliţie : Austria, Rusia şi Anglia.

Guvernarea Napoleoniană în Franţa

Bonaparte, s-a decis să-şi părăsească armata şi să se reintoarcă în Franţa. La Paris s-a alăturat conspiraţiei împotriva guvernului.
În lovitura de stat din 9-10 noiembrie 1799, a preluat puterea şi a stabilit un nou regim, Consulatul.
Bonaparte, primul consul, avea aproape puteri dictatoriale.
Constituţia a fost refacută în 1802, Napoleon devenind consul pe viaţă.
În 1804 s-a numit împărat, sub numele de Napoleon I.
În 1800 şi-a asigurat puterea traversând Alpii şi învingându-i pe austrieci la Marengo.
Dupa aceea a negociat o pace generală Europeană, pace ce a stabilit râul Rin, ca graniţa de est a Franţei.
În Franţa administraţia a fost reorganizată, sistemul de justiţie a fost simplificat şi toate şcolile au fost puse sub control centralizat.
Legea Franceză a fost standardizată sub forma Codului Napoleonian sau codul civil şi încă alte şase coduri. Acestea garantau drepturile de libertate câştigate în revoluţie, incluzând egalitatea în faţa legii şi libertatea religiei. Codurile lui, reprezintă şi astăzi, baza justiţiei în toate statele Europei.

Războaiele de cucerire

În aprilie 1803 Anglia, provocată de purtarea lui Napoleon, a declarat război Franţei, pe mare. Doi ani mai târziu Rusia şi Austria s-au alaturat Angliei într-o nouă coaliţie.
Napoleon a abandonat planurile de invadare a Angliei şi a întors armele împotriva coaliţiei Austro-Ruse, învingându-i în bătălia de la Austerlitz pe 2 decembrie 1805.
În 1806 a preluat regatul Neapole şi l-a făcut pe fratele său mai mare Joseph rege, a transformat o parte din Republica Germană într-un regat al Olandei pentru fratele său Louis şi dintr-o parte a restului Germaniei a format Confederaţia Rinului sub directa sa conducere.
Napoleon a distrus armata Prusiei la Jena şi Auerstadt (1806) şi armata rusă la Friedland.
La Tilist (iulie 1807), Napoleon a făcut o alianţă cu ţarul Alexandru I şi a redus mărimea Prusiei.
De asemenea el a adăugat noi state imperiului : regatul Westphalia sub stăpânirea fratelui sau Jerom, ducatul Warson şi altele.
Între timp, a stabilit Sistemul Continental, o blocadă impusă de Franţa, împotriva mărfurilor englezeşti, cu scopul de a distruge ceea ce el numea naţiunea vânzătorilor (doamne câtă dreptate a avut).
În 1807 Napoleon a anexat Portugalia.
în1808 l-a făcut pe fratele sau Joseph, rege al Spaniei şi i-a făcut cadou cumnatului sau Joachim Murat,regatul Neapolelui.
Sosirea lui Joseph în Spania a dat naştere unei rebeliuni cunoscută sub numele de Războiul Peninsular, război ce a costat Franta 300.000 de victime şi sume imense de bani, ducând la slăbirea imperiului.
În 1809 Napoleon i-a invins pe austrieci din nou la Wagram, (ce memorie scurtă aveau aceştia), anexând Provinciile Ilyriene (acum părţi ale Sloveniei, Croaţiei, Bosniei-Herţegovinei, Serbiei şi Muntenegrului) şi a desfiinţat Statele Papale.
A divorţat de Josephine şi în1810 s-a însurat cu arhiducesa de Habsburg, Marie Luise, fata împăratului austriac. Prin această legatură între dinastia sa şi cea mai veche casă conducătoare din Europa, a sperat ca fiul său care s-a născut în 1811, va fi mai uşor acceptat.
În 1810, imperiul , atinge cea mai mare expansiune.

Guvernarea Napoleoniană în Europa

În toate noile regate create de împărat, Codul Napoleonian a fost impus ca lege, iobagia şi feudalismul fiind abolite şi impusă libertatea religiei (excepţie Spania ).
Fiecare stat a adoptat o constituţie care dădea dreptul la vot universal pentru bărbaţi, instituia un parlament şi conţinea o listă de drepturi civile.
Sistemul administrativ şi judiciar francez au fost deasemenea impuse.
Scolile au fost puse sub administraţie centrală şi s-au creat şi şcoli publice gratuite.
Învăţământul superior a fost deschis tuturor celor calificaţ,i fără a se face discriminări de clasă socială sau religie.
Fiecare stat avea o academie sau o instituţie pentru promovarea artelor şi ştiinţelor.
Numai după căderea lui Napoleon, oamenii de rând din Europa, asupriţi de guvernarea sa prin taxe de razboi şi campanii militare, au apreciat în întregime beneficiile pe care le obţinuseră.

Declinul lui Napoleon

În 1812, Napoleon a cărui alianţă cu Alexandru I se dezintegrase, a lansat planul de campanie împotriva Rusiei, care s-a sfârşit printr-o retragere dezastruoasă, după ce în prealabil cucerise Moscova. S-a confruntat cu armata rusă doar de două ori, la Smolensk, unde Napoleon învinge şi la Borodino.

Bătălia de la Smolensk -1812

În jurul bătăliei de la Borodino (definitorie pentru campania din Rusia), sau exprimat multe păreri în privinţa învingătorului, nici una tranşantă, multe înclinând în favoarea ruşilor, pentru că , nui aşa ?, Rusia a rămas în continuare un mare imperiu ce nu trebuia supărat, iar imperiul lui Napoleon începea să se destrame.

Bătălia de la Borodino – 1812
Dar ştiţi ceva? Nimeni nu a contestat faptul că după bătălie, trupele lui Napoleon au rămas pe poziţiile cucerite, iar cele ale Generalului Kutuzov, s-au retras în grabă, după mine poate chiar într-o prea mare grabă. În acest contest, ţinând cont de cutuma conform căreia “câmpul de lupta aparţine invingătorului “,(vezi regnul animal), pentru mine e clar cine a invins, aşa că la naiba cu victoria ruşilor şi glorie lui Napoleon.

După ocuparea Moscovei şi lipsa combatanţilor ruşi, Napoleon, începe marea retragere, care a însemnat de fapt un mare dezastru, una din cele mai mari probleme cu care s-a confruntat, a fost trecerea râului Berezina, sub stare de asediu din partea trupelor ruse.

Retragerea lui Napoleon din Rusia

Trecerea Berezinei

După aceasta, toată Europa s-a unit împotriva lui. În aprilie 1814 mareşalii săi, au refuzat să mai continue lupta.

Campania lui Napoleon ]n Franţa

După ce aliaţii l-au respins, Napoleon a abdicat necondiţionat şi a fost exilat pe insula Elba din Marea Mediterană. Marie Louis şi fiul lor, au fost puşi sub custodia tatălui său,împăratul Austriei.

Campania lui Napoleon din Franţa – 1815

În 1815 a evadat de pe insula Elba, a ajuns în Franţa şi s-a îndreptat către Paris, învingând trupele care veniseră să-l captureze. Ajuns la Paris a promulgat o nouă constituţie, mai democratică şi veteranii din vechiile campanii s-au reunit sub conducerea lui. Napoleon a cerut pace aliaţilor, dar ei l-au refuzat şi el s-a decis să lovească primul.

Rezultatul a fost campania din Belgia care s-a sfârşit printr-o înfrângere în bătălia de la Waterloo, la 18 iunie 1815.

În Paris mulţimea l-a rugat să continue lupta, dar politicienii i-au retras sprijinul. Napoleon a fugit către Rochefort, unde s-a predat capitanului navei engleze, Bellerophon. El a fost apoi exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic unde a rămas până la moartea sa, la 05 Mai 1821.

Napoleon în exil la Sf.Elena

Aici fac o paranteză, meditând asupra numelui navei engleze şi întrebându-mă dacă a fost destin sau doar întâmplare. Să mă explic. Am în memorie o frântură de legendă (nu mai ştiu exact despre ce era vorba), conform căreia, un tânăr, pretendent la mâna ficei unui rege, a fost supus mai multor încercări, pentru aşi dovedii virtuţile şi dreptul de a fi pretendent. După ce a depăşit toate obstacolele şi a rezolvat toate încercările, regele care nu vroia să-l aibă ginere, îi cere un ultim serviciu : să ducă o scrisoare unui alt rege, prieten de-l său. În scrisoare, îi explica prietenului faptul că este nevoit să-şi ţină cuvântul dat, dar că nu vrea să-i dea trimisului său, fata de soţie şi îi cerea acestuia să-l omoare pe acesta. Tânărul se numea “Bellerophon” şi practic el a fost purtătorul propriei sale condamnări la moarte. Din această legendă s-a născut zicala: “Scrisoarea lui Bellerophon”, ca simbol al celei mai josnice trădari. De aceia eu m-am întrebat dacă încercarea lui Napoleon, de a ajunge în Anglia, cu acest vas, a fost destin sau doar întâmplare, pentru că despre cum au acţionat englezii, nu aşi fi avut nici cel mai mic dubiu, personal considerandu-i permanent duplicitari, perfizi şi trădători.

Cele şapte Coaliţii împotriva lui Napoleon

Prima coaliţie (1792 – 1797)

Primele încercări de zdrobire a primei Republici Franceze au fost făcute de Prima Coaliţie. Această coaliție a fost formată din: Imperiul Austriac, Regatul Sadiniei, Regatul Neapolelui, Prusia, Spania, Regatul Marii Britanii.

Măsurile franceze, inclusiv mobilizarea generlă, reforma militară și războil total, au contribuit la înfrângerea Primei coaliții. Campania italiană a lui Napoleon Bonaparte din 1796 și 1797 a scos din război Regatul Sardiniei, unul dintre membrii originari ai coaliției, care a amenințat granița franco-italiană timp de patru ani, până când Bonaparte și-a asumat comanda armatei franceze din Italia.

Lui Napoleon i-a trebuit numai o lună pentru a-i învinge pe piemontezi și a-i forța pe austrieci să se retragă.Francezii au învins forţele papale la Urbinoîn 1796, forțându-l pe Papa Pius al VI-lea să semneze un armistițiu pe 22iunie 1796 și mai apoi un tratat provizoriu de pace.

Bătălia de la Rivoli

Războiul s-a terminat în momentul în care Napoleon i-a forțat pe austrieci să accepte tratatul de la Campo Formio (17 oct.1797).

A doua coaliție (1798–1802)

A fost a doua tentativă a monarhilor europeni, în frunte cu Monarhia Habsburgică a Austriei şi cu Imperiul Rus, de a opri sau de a elimina Franşa revoluţionară. Ele au format o nouă alianță cu scopul de a reversa cuceririle militare ale Franței. Austria și Rusia au ridicat noi armate pentru campanii în Germania și Italia în 1799.

În vara lui 1798, Napoleon a condus o expediţie în Egipt. Între timp, în absența sa din Europa, izbucnirea de violențe în Elveţia a atras susținerea franceză împotriva vechii Confederaţii Elveţiene.

Când revoluționarii au răsturnat guvernul cantonului Berna, şi armată franceză a pătruns în Elveția, cu scopul declarat de a-i susține pe republicanii elvețieni.

În nordul Italiei, generalul rus Alexanndr Suvurov a obținut o serie de victorii, îndepărtându-i pe francezi şi împingându-i către Alpii Francezi.

Armatele ruse au fost însă învinse în Republica Helvetică (Elveția) de comandantul francez Andre Massena, iar Suvorov s-a retras; În cele din urmă, rușii au părăsit coaliția după ce Marea Britanie a insistat să primească dreptul de a percheziționa orice vas oprit pe mare.

Bătălia de la Marengo (14 iunie 1800)

În Germania, arhiducele Carol al Austrieii i-a împins pe francezi conduși de Jean – Baptiste Jurdan, înapoi peste Rin și a obținut câteva victorii în Elveția. Jourdan a fost înlocuit cu Massena, care apoi a combinat armatele Dunării și Elveției.

În 1799, Napoleon a revenit din Egipt, a reorganizat armata și a preluat el însuși controlul asupra operațiunilor din Italia. În urma victoriilor de la Marengo şi Hohenlinden, Franța a impus Coaliției tratatul de la Luneville și pecel de la Amiens.

A treia coaliție 1805

A fost un conflict militar din cadrul Războaielor Napoleoniene, care a opus Franţei, Regatul Unit al Marii Briotanii, Imperiul Austriac şi Imperiul Rus. Conflagrația s-a derulat între 11aprilie şi 26 decembrie 1805, cuprinzând operațiuni militare pe mai multe teatre de operațiuni (teatrul principal fiind cel din Germania și Austria), bătălii principale, la Austerlitz terestru ( Bătălia celor trei împăraţi), dar și bătălii navale, cum au fost cea de la de la Trafalgar.

Bătălia de la Austerlitz 02.12 1805

Bătălia de la Trafalgar 21.10 1805

A Patra Coaliție (1806–1807)

Partenerii coaliției au inclus Prusia,Rusia, Saxonia, Suedia şi Regatul unit al Marii Britanii şi al Irlandei. Mulți membri ai coaliției au luptat anterior alături de Franța ca parte a Celei de-a Treia Coaliții, și nu a existat nici o perioadă de intervenție a păcii.

În 1806, Prusia s-a alăturat coaliției temându-se de creșterea puterii franceze după înfrângerea din Austria și de stabilirea Confederației Rinului sprijinită de francezi. Bătălii importante la Eylau şi la Friedland.

Bătălia de la Eylau 1806

Bătălia de la Friedland 1806

Intrarea lui Napoleon în Berlin 1806

A cincea coaliție 1809

A fost un conflict militar din cadrul , care a opus Franţei, Regatul Unit şi Imperiul Austriac.

Conflagrația s-a derulat între 10 aprilie şi 14 octombrie 1809, cuprinzând operațiuni militare pe mai multe teatre de operațiuni: teatrul principal din Germania centrală și Austria; cel din Polonia; cel din Italia de nord; cel din Saxonia; cel din Tirol și cel din Olanda.

Bătălia de la Vagram (5 – 6 iulie1809)

Napoleon își organizează o nouă ofensivă în iulie, trecând Dunărea și învingând trupele austriece ale Arhiducelui Carol la Wagram. Imperiul Austriac este nevoit să încheie un armistiţiu și apoi să semneze un tratat de pace extrem de defavorabil la Schonbrunn.

Ofensiva britanică tardivă de la sfârșitul lui iulie se încheie dezastruos la Walchren. În urma războiului celei de-a cincea Coaliții, Imperiul Austriac pierde o serie de teritorii iar Regatul Unit și insurgenții din Spania și Portugalia rămân singurii oponenți semnificativi ai lui Napoleon pe continentul european.

A şasea coaliție (1813 – 1814)

Afost o coaliție formată din Austria,Prusia, Rusia, Suedia, Marea Britanie, Irlanda și un număr de state germanice, care a învins în final Primul Imperiu Francez și l-a obligat pe Împăratul Napoleon I, să abdice și să plece în exil pe insula Elba. După o victorie zdrobitoare a lui Napoleon la Drezda, aliații și-au schimbat strategia și au evitat să mai lupte împotriva armatei principale conduse de împărat, concentrându-se pe a lupta împotriva corpurilor de armată ale mareşalilor săi, pe care au reușit să îi învingă într-o serie de bătălii, slăbind decisiv armata franceză.

Bătălia de la Leipzig – 16-19 oct 1813
Ca atare, în octombrie 1813, Napoleon decide să își adune toate forțele pentru o bătălie decisivă care a avut loc la Leipzig, (cunoscută și ca „Bătălia Națiunilor”). Aceasta urma să fie cea mai mare bătălie a Războaielor Napoleoniene și cea mai mare din istorie până la Primul Război Mondial. Trădat de aliații săi saxoni, sub presiunea crescândă a unui inamic mult superior numeric, Napoleon este nevoit să se retragă spre Franţa.

Ultima etapă a războiului, apărarea Franţei, este deseori considerată a fi cea mai impresionantă campanie napoleoniană, deoarece împăratul a învins și respins în numeroase rânduri armate mult superioare numeric, în bătăliile conduse personal de el, dar mareşalii săi, au pierdut toate confruntările în care s-au angajat.

Napoleon în Campania din Franţa

În cele din urmă, în ciuda acestor victorii tactice, înfrângerile anterioare suferite de Napoleon în Rusia și Germania s-au dovedit a fi fatale, iar aliații au ocupat Parisul, forțând abdicarea acestui la 6 aprilie 1814 și restaurând dinastia Bourbonilor. Tratatul de pace de la Paris de la 30 mai 1814 reduce Franța la frontierele din 1792.

A şaptea coaliţie 1815

Campania lui Napoleon din Belgia

În 1815 a evadat de pe insula Elba, a ajuns în Franţa şi s-a îndreptat către Paris, învingând trupele care veniseră să-l captureze. Ajuns la Paris a promulgat o nouă constituţie, mai democratică şi veteranii din vechiile campanii s-au reunit sub conducerea lui.

După ce Napoleon a preluat din nou puterea în 1815, o nouă Coaliție europeană a masat armate la granițele Franței, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis însă să treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă și pe cea anglo-aliată, ambele cantonate în Belgia.

Napoleon a cerut pace aliaţilor, dar ei l-au refuzat şi el s-a decis să lovească primul.Rezultatul a fost campania din Belgia care s-a sfârşit printr-o înfrângere în bătălia de la Waterloo.

Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815, opunând o armată franceză condusă de împăratul Napoleon, unei armate a celei de-a şaptea coaliții, aflate sub comanda ducelui de Wellington și a feldmareşalului Von Blucher.

Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă anglo-aliaților și prusacilor, victorie ce pecetluiește practic sfârșitul Imperiul Napoleonian.

Bătălia de la Waterloo – 18 iunie 1815

Concluzii:

A fost împăratul Franţei.
A consolidat şi a iniţializat multe reforme ale Revoluţiei Franceze.
A fost cel mai bun conducător militar şi cel mai mare vizionar politic al primului mileniu.
S-a ocupat de modernizarea naţiunii pe care o conducea.
Apus bazele statului European modern.
Prin reformele sale, absolut excepţionale, în toate domeniile statului, a creat cel mai modern stat al Europei, a întrerupt tradiţia statului monarhic şi a dat cea mai puternică lovitură feudalismului, ducând la prăbuşirea acestuia.
Ca şi Alexandru cel Mare, a dezrobit un continent.
Influenţa Napoleoniană în Franţa mai este evidentă încă şi astăzi.
Astăzi impactul Codului Napoleonian este simţit în legile tuturor ţărilor Europei.
Napoleon nu a fost un dictator, ci un autocrat şi a crezut în conducerea oamenilor prin ordine.

Pentru comemorarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul Parisului.

Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârşit, foarte ambiţios şi niciodată satisfăcut.

Puţini sunt aceia care nu recunosc că a fost un geniu militar. El a spus „Waterloo va sterge memoriile victoriilor mele”, dar bineânţeles că se înşela, deoarece este recunoscut ca unul din cei mai mari strategi ai lumii.
În testamentul său a spus : “Doresc ca rămăşiţele mele pământeşti, să se odihnească la Paris, pe malurile Senei , în mijlocul poporului francez, pe care l-am iubit atât de mult “.
Ce au facut francezii ? În plină epocă de reinstaurare a regalităţii, i-au repatriat trupul şi i l-au depus la “ Domul Invalizilor”. În plus, au cumpărat de la englezi, ferma din insula Sf. Elena, unde s-a sfârşit Napoleon, cu statut de teritoriu francez.

Sarcofagul lui Napoleon de la Domul Invalizilor
Se poate spune, că aceasta a fost ultima cucerire a celui ce a fost vremelnic împărat şi dea pururea un uluitor geniu.

luni, 11 mai 2015

Napoleon Bonaparte (1769 – 1821d.H.)

La 15 august 1789, la Ajacio în Corsica, venea pe lume, Napoleon Bonaparte, omul care, reprezintă unul dintre cele mai uimitoare fenomene ale istoriei lumii, omul recunoscut în unanimitate de specialişti, ca fiind cel mai mare geniu militar din istoria universala.

Ca la multe alte mari personalităţti , la Napoleon e mare şi umbra şi lumina, el fiind expus unor reflectoare în alb şi negru, cu lumină sau întuneric.

Astfel expuse, personalitatea sa şi alături de ea , întreaga istorie a Franţei revoluţionare, se desfăşoară în toată complexitatea şi scânteietoarea lor contradicţie, producând şi lumină de idealuri siderale şi bezna de prăbuşiri în cavourile politicii retrograde şi despotice.

Napoleon nu s-a născut dintr-o familie cu ascendenţă în regi ca stăpâni ai oamenilor, sau de zei ca stăpâni ai regilor ca Cezar, dar a avut puterea zeilor, din moment ce a desfiinţat sau a creat regate, după cum i-au dictat interesele.

El este omul care a preluat o Franţă animată de spiritul revoluţionar luminos, avangardist şi înnoitor, pe care l-a transmis în întreaga Europă obosită de fedalism şi pe care a transformat-o, într-un vremelnic , dar strălucitor imperiu.

“Tunurile de la Saint Roch l-au anunţat pe Napoleon Franţei, cele de la Arcole Europei şi cele de la Piramide lumii întregi”

Napoleone Buonaparte care în franceză a devenit Napoleon Bonaparte, a fost al doilea din cei opt copii ai lui Carlo (Charles) Buonaparte şi al Letiziei Ramolino Buonaparte.

Nici-un membru al familiei Buonaparte nu a fost niciodată soldat profesionist. Tatăl său, Carlo, a fost un avocat care a luptat pentru independenţa Corsicii, dar după ce Franţa a ocupat insula în 1768, el a servit drept judecător şi a intrat în mica aristocraţie fraceză.

Sub influenţa familiei sale, Napoleon a fost educat pe cheltuiala regelui Louis (Ludovic) al XVI-lea la Brienne şi la şcoala Militară din Paris.

A terminat scoala la 16 ani în 1785 şi s-a alăturat artileriei ca locotenent.

În 1793, Corsica îşi declară independenţa şi Bonaparte, patriot francez şi republican, se alatură Franţei împreună cu familia sa. I s-a dat gradul de căpitan într-o armată care se lupta la Toulon unde o flotă engleză, era în razboi cu Republica Franceză.

Înlocuind un general de artilerie rănit, el şi-a asezat tunurile în aşa fel încât flota engleză a fost învisă şi Toulonul a căzut. Aici a făcut primul pas în istorie.

Ca rezultat, Bonaparte a fost promovat general de brigadă la varsta de 24 de ani. Aşa se nasc eroii, prin meritocraţie, recunoşterea meritelor personale şi promovarea lor, fiind o sursă inepuizabilă de progres.

În 1795 el a salvat guvernul revolutionar prin împrăştierea cu focul tunurilor, a insurgenţilor din Paris. Afost al doilea pas. Glasul tunurilor anunţa ascensiunea unui geniu şi naşterea epocii moderne.

Primele campanii

S-a luptat cu patru generali austrieci succesiv, fiecare cu un număr superior de soldaţi şi a forţat Austria şi aliaţii săi, să facă pace.

Tratatul de la Campo Formio a stabilit ca Franţa să păstreze cele mai multe din cuceririle sale.

În nordul Italiei a fondat Republica Cisalpina (cunoscută mai târziu ca Regatul Italiei) şi şi-a întărit poziţia în Franţa, trimiţând prăzi de război în valoare de milioane de franci, guvernului francez.

În 1798 pentru a riposta comerţului britanic cu estul, a condus o expediţie în Egipt, pe care l-a şi cucerit. Cu toate acestea flota lui a fost distrusă de amiralul englez Horaţio Nelson.

Bonaparte a reformat guvernul şi legile egiptene, abolind sclavia şi feudalismul şi garantând drepturile de bază.

Cercetatorii francezi pe care i-a adus cu el au început studiul ştiinţific al istoriei antice egiptene. A rămas celebră expresia : „savanţii şi măgarii, la mijloc”, pe care a rostit-o când a atins pământul Egiptului.

În 1799 n-a reuşit să cucerească Siria, dar a câştigat o victorie zdrobitoare asupra Turciei la Abu Qir.

Apare un nou pericol pentru Franţa – o coaliţie : Austria, Rusia şi Anglia.

Guvernarea Napoleoniană în Franţa

Bonaparte, s-a decis să-şi părăsească armata şi să se reintoarcă în Franţa. La Paris s-a alăturat conspiraţiei împotriva guvernului.

În lovitura de stat din 9-10 noiembrie 1799, a preluat puterea şi a stabilit un nou regim, Consulatul.

Bonaparte, primul consul, avea aproape puteri dictatoriale.

Constituţia a fost refacută în 1802, Napoleon devenind consul pe viaţă.

În 1804 s-a numit împărat, sub numele de Napoleon I.

În 1800 şi-a asigurat puterea traversând Alpii şi învingându-i pe austrieci la Marengo.

Dupa aceea a negociat o pace generală Europeană, pace ce a stabilit râul Rin, ca graniţa de est a Franţei.

În Franţa administraţia a fost reorganizată, sistemul de justiţie a fost simplificat şi toate şcolile au fost puse sub control centralizat.

Războaiele de cucerire

În aprilie 1803 Anglia, provocată de purtarea lui Napoleon, a declarat război Franţei, pe mare. Doi ani mai târziu Rusia şi Austria s-au alaturat Angliei într-o nouă coaliţie.

Napoleon a abandonat planurile de invadare a Angliei şi a întors armele împotriva coaliţiei Austro-Ruse, învingându-i în bătălia de la Austerlitz pe 2 decembrie 1805.

În 1806 a preluat regatul Neapole şi l-a făcut pe fratele său mai mare Joseph rege, a transformat o parte din Republica Germană într-un regat al Olandei pentru fratele său Louis şi dintr-o parte a restului Germaniei a format Confederaţia Rinului sub directa sa conducere.

Napoleon a distrus armata Prusiei la Jena şi Auerstadt (1806) şi armata rusă la Friedland.

La Tilist (iulie 1807), Napoleon a făcut o alianţă cu ţarul Alexandru I şi a redus mărimea Prusiei.

De asemenea el a adăugat noi state imperiului : regatul Westphalia sub stăpânirea fratelui sau Jerom, ducatul Warson şi altele.

Între timp, a stabilit Sistemul Continental, o blocadă impusă de Franţa, împotriva mărfurilor englezeşti, cu scopul de a distruge ceea ce el numea naţiunea vânzătorilor (doamne câtă dreptate a avut).

În 1807 Napoleon a anexat Portugalia.

în1808 l-a făcut pe fratele sau Joseph, rege al Spaniei şi i-a făcut cadou cumnatului sau Joachim Murat,regatul Neapolelui.

Sosirea lui Joseph în Spania a dat naştere unei rebeliuni cunoscută sub numele de Războiul Peninsular, război ce a costat Franta 300.000 de victime şi sume imense de bani, ducând la slăbirea imperiului.

În 1809 Napoleon i-a invins pe austrieci din nou la Wagram, (ce memorie scurtă aveau aceştia), anexând Provinciile Ilyriene (acum părţi ale Sloveniei, Croaţiei, Bosniei-Herţegovinei, Serbiei şi Muntenegrului) şi a desfiinţat Statele Papale.

A divorţat de Josephine şi în1810 s-a însurat cu arhiducesa de Habsburg, Marie Luise, fata împăratului austriac. Prin această legatură între dinastia sa şi cea mai veche casă conducătoare din Europa, a sperat ca fiul său care s-a născut în 1811, va fi mai uşor acceptat.

În 1810, imperiul , atinge cea mai mare expansiune.

Guvernarea Napoleoniană în Europa

În toate noile regate create de împărat, Codul Napoleonian a fost impus ca lege, iobagia şi feudalismul fiind abolite şi impusă libertatea religiei (excepţie Spania ).

Fiecare stat a adoptat o constituţie care dădea dreptul la vot universal pentru bărbaţi, instituia un parlament şi conţinea o listă de drepturi civile.

Sistemul administrativ şi judiciar francez au fost deasemenea impuse.

Scolile au fost puse sub administraţie centrală şi s-au creat şi şcoli publice gratuite.

Învăţământul superior a fost deschis tuturor celor calificaţ,i fără a se face discriminări de clasă socială sau religie.

Fiecare stat avea o academie sau o instituţie pentru promovarea artelor şi ştiinţelor.

Numai după căderea lui Napoleon, oamenii de rând din Europa, asupriţi de guvernarea sa prin taxe de razboi şi campanii militare, au apreciat în întregime beneficiile pe care le obţinuseră.

Declinul lui Napoleon

După ocuparea Moscovei şi lipsa combatanţilor ruşi, Napoleon, începe marea retragere, care a însemnat de fapt un mare dezastru, una din cele mai mari probleme cu care s-a confruntat, a fost trecerea râului Berezina, sub stare de asediu din partea trupelor ruse.

După aceasta, toată Europa s-a unit împotriva lui. În aprilie 1814 mareşalii săi, au refuzat să mai continue lupta.

După ce aliaţii l-au respins, Napoleon a abdicat necondiţionat şi a fost exilat pe insula Elba din Marea Mediterană. Marie Louis şi fiul lor, au fost puşi sub custodia tatălui său,împăratul Austriei.

Campania lui Napoleon din Franţa – 1815

Rezultatul a fost campania din Belgia care s-a sfârşit printr-o înfrângere în bătălia de la Waterloo, la 18 iunie 1815.

În Paris mulţimea l-a rugat să continue lupta, dar politicienii i-au retras sprijinul. Napoleon a fugit către Rochefort, unde s-a predat capitanului navei engleze, Bellerophon. El a fost apoi exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic unde a rămas până la moartea sa, la 05 Mai 1821.

Cele şapte Coaliţii împotriva lui Napoleon

Prima coaliţie (1792 – 1797)

Primele încercări de zdrobire a primei Republici Franceze au fost făcute de Prima Coaliţie. Această coaliție a fost formată din: Imperiul Austriac, Regatul Sadiniei, Regatul Neapolelui, Prusia, Spania, Regatul Marii Britanii.

Lui Napoleon i-a trebuit numai o lună pentru a-i învinge pe piemontezi și a-i forța pe austrieci să se retragă.Francezii au învins forţele papale la Urbinoîn 1796, forțându-l pe Papa Pius al VI-lea să semneze un armistițiu pe 22iunie 1796 și mai apoi un tratat provizoriu de pace.

Războiul s-a terminat în momentul în care Napoleon i-a forțat pe austrieci să accepte tratatul de la Campo Formio (17 oct.1797).

A doua coaliție (1798–1802)

În vara lui 1798, Napoleon a condus o expediţie în Egipt. Între timp, în absența sa din Europa, izbucnirea de violențe în Elveţia a atras susținerea franceză împotriva vechii Confederaţii Elveţiene.

Când revoluționarii au răsturnat guvernul cantonului Berna, şi armată franceză a pătruns în Elveția, cu scopul declarat de a-i susține pe republicanii elvețieni.

În nordul Italiei, generalul rus Alexanndr Suvurov a obținut o serie de victorii, îndepărtându-i pe francezi şi împingându-i către Alpii Francezi.

Armatele ruse au fost însă învinse în Republica Helvetică (Elveția) de comandantul francez Andre Massena, iar Suvorov s-a retras; În cele din urmă, rușii au părăsit coaliția după ce Marea Britanie a insistat să primească dreptul de a percheziționa orice vas oprit pe mare.

În Germania, arhiducele Carol al Austrieii i-a împins pe francezi conduși de Jean – Baptiste Jurdan, înapoi peste Rin și a obținut câteva victorii în Elveția. Jourdan a fost înlocuit cu Massena, care apoi a combinat armatele Dunării și Elveției.

În 1799, Napoleon a revenit din Egipt, a reorganizat armata și a preluat el însuși controlul asupra operațiunilor din Italia. În urma victoriilor de la Marengo şi Hohenlinden, Franța a impus Coaliției tratatul de la Luneville și pecel de la Amiens.

A treia coaliție 1805

A Patra Coaliție (1806–1807)

Partenerii coaliției au inclus Prusia,Rusia, Saxonia, Suedia şi Regatul unit al Marii Britanii şi al Irlandei. Mulți membri ai coaliției au luptat anterior alături de Franța ca parte a Celei de-a Treia Coaliții, și nu a existat nici o perioadă de intervenție a păcii.

În 1806, Prusia s-a alăturat coaliției temându-se de creșterea puterii franceze după înfrângerea din Austria și de stabilirea Confederației Rinului sprijinită de francezi. Bătălii importante la Eylau şi la Friedland.

A cincea coaliție 1809