Cele mai puternice cutremure din ultimul secol

După ce au fost multă vreme măsurate pe scara Richter, cutremurele sunt de acum clasificate în funcţie de magnitudinea de moment. Măsurătorile sunt făcute diferit, luându-se în considerare energia degajată de un cutremur, dar rezultatul nu prezintă mari diferenţe faţă de scara Richter.

Cele mai importante cutremure ale secolului XX au fost următoarele, în funcţie de magnitudinea lor, măsurată pe scara magnitudinii de moment:

- 22 mai 1960: CHILE - un cutremur cu magnitudinea de 9,5 a fost urmat de un tsunami devastator în mai multe ţări cu deschidere la Oceanul Pacific, soldându-se cu 5.700 de morţi în Chile, 61 în Hawaii şi 130 în Japonia.

- 27 martie 1964: ALASKA - un cutremur de 9,2 produs în apropiere de strâmtoarea Prinţul William, urmat de un tsunami, provoacă moartea a peste 100 de persoane.

- 26 decembrie 2004: ASIA - un cutremur de 9,1 în largul insulei Sumatra provoacă un tsunami care devastează circa zece ţări vecine şi provoacă moartea sau dispariţia a peste 220.000 de persoane.

- 4 noiembrie 1952: URSS - un cutremur cu magnitudinea 9 în peninsula Kamceatka, urmat de un tsunami devastator resimţit până în Chile şi Peru, provoacă peste 2.300 de morţi.

- 11 martie 2011: JAPONIA - un cutremur cu magnitudinea 9, urmat de un tsunami gigantic devastează regiunea Tohoko (nord-est), provocând peste 19.000 de morţi şi dispăruţi şi generând un grav accident nuclear la centrala Fukushima.

- 31 ianuarie 1906: ECUADOR - un cutremur de 8,8 în largul coastelor Columbiei şi Ecuadorului generează un tsunami în urma căruia mor circa 1.000 de persoane.

- 27 februarie 2010: CHILE - un seism cu magnitudinea de 8,8 şi un tsunami afectează zona central-sudică a statului Chile şi provoacă peste 520 de morţi şi dispăruţi.

- 9 martie 1965: ALASKA - un cutremur de 8,7, urmat de un tsunami, afectează insulele Aleutine.

- 28 martie 2005 - INDONEZIA - un seism de 8,7 în apropiere de insula Nias, în largul Sumatrei, provoacă moartea a 900 de persoane şi rănirea altor 6.000.

- 9 martie 1957: ALASKA - un cutremur de 8,6 afectează insulele Andreanof şi provoacă un important tsunami.

Cămășile...

Cămășile

A fost război. Ecoul lui Şi-acum mai este viu. Cămăşi mai vechi, mai noi Amară amintire de la fiu. De-atâtea ori fiind Pe la izvor spălate S-a ros de-acum uzorul Şi, alb, bumbacul S-a rărit in spate Şi nu le-a îmbrăcat de mult Feciorul. Cămăşi mai vechi, mai noi A fost război. Ci maica lui De ani prea lungi de-a rândul Tot vine la izvoare: Ea şi gândul. Şi iar luând cămăşile în poală, De cum ajunge sâmbăta, Le spală. Căci mâine Fac băieţii horă-n sat, Şi fete multe-s: Câte-n flori albine. Şi-atunci băiatul ei, cel drag băiat, Cu ce se-mbracă, bunul, Dacă vine?

Grigore Vieru-poetul divin al neamului nostru!

         Grigore Vieru-poet al neamului!

,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru. 
 Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei.Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa,prin frumosul semănat în inimile copiilor.A fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă a culturii naţionale .Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele lui.Şi cerul cu stelele, şi al străvechii slave bucium, şi ochii măicuţei ne sunt mai aproape, fiindcă iubesc şi au o taină sus care ne apără.A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi cei al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamnă să fiii un poet ales.Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi deaceea merită cununa recunoştinţei noastre.Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun.Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…Ne mîndrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mîngîindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie.
,,Dacă aș avea două inimi,una aș vrea să gîndească''.Grigore Vieru

                                                  

Gripa-biologie

Ce este gripa?

Gripa este o afectiune comuna, o infectie a cailor respiratorii superioare si/sau inferioare si este frecvent insotita de febra, cefalee, mialgii siastenie. Este cauzata de virusul gripal, care face parte din familiaortomyxovirusurilor.

Apare frecvent in sezonul rece si cei mai afectati sunt copiii si persoanele care au sistemul imun deficitar, precum gravidele, nou-nascutii, varstnicii, persoanele cu boli renale, cardiace, diabet, al caror organism lupta greu cu infectia.

Daca o persoana a avut gripa, se va imuniza si probabil nu va mai face din nou gripa cu aceeasi tulpina a virusului gripal. Dar virusul gripei are numeroase tulpini fata de care nu avem protectie si astfel ne putem infecta oricand cu o noua tulpina virala.

Modalitati de transmitere a gripei

Cea mai importanta cale de transmitere a virusului gripal este prin aer(prin aerosoli). Cand o persoana cu gripa tuseste sau stranuta, elimina mici picaturi care contin virusul gripal. Daca o persoana care nu a avut gripa cu acea tulpina inhaleaza aceste particule, virusul infecteaza celulele epiteliului respirator si determina astfel simptomele si semnele caracteristice infectiei virale.

Frecvent este posibila infectarea prin strangerea mainii, contactul cu obiecte contaminate sau interactiunea directa cu persoana infestata. Cea mai contagioasa perioada incepe cu 2-3 zile inainte de aparitia simptomelor si corespunde infectiei acute.

Simptomele gripei

Perioada de incubatie, care dureaza de la expunerea la virusul gripal pana la aparitia semnelor de boala, este de obicei intre 1-3 zile.

Debutul este brusc, cu febra 38-41⁰C, senzatie de frig, frisoane,cefalee, oboseala, artralgii, mialgie (dureri musculare) insotite detuse si durere la inghitire. Bolnavul pare imbujorat, pielea este uscata si fierbinte, iar la batrani poate aparea eritem al extremitatilor.

Perioada de stare dureaza intre 2-6 zile si se caracterizeaza prin accentuarea semnelor de debut:

- febra creste rapid in primele 24 de ore de boala si scade de obicei gradat dupa 2-3 zile, uneori insa poate persista o saptamana;
- nasul este infundat, insotit de tuse persistenta si stranut;
- vocea este ragusita;
- durere in gat;
- cefalee intensa si constanta;
- astenie, mialgii, adinamie;
- inapetenta, scaderea poftei de mancare;
- insomnie;
- limba uscata;
- dureri si usturime la miscarea ochilor, fotofobie.

In perioada de convalescenta bolnavul transpira mult, starea generala se amelioreaza treptat, revine apetitul.

In cazul gripei necomplicate, boala acuta se remite in general dupa o perioada de 2-5 zile, iar cele mai multe persoane isi revin complet dupa aproximativ o saptamana. Uneori, slabiciunea si oboseala pot persista timp de cateva saptamani, mai ales la varstnici.

Complicatiile gripei

Desi pare inofensiva, netratata infectia gripala prezinta o serie de complicatii:

- pneumonia virala, apare sub forma unei gripe acute care nu se vindeca, ci evolueaza cu febra persistenta, dispnee si uneori cianoza (coloratia in albastru-cenusiu a pielii sau a mucoaselor);
- pneumonia  bacteriana secundara apare dupa o ameliorare a starii de sanatate de 2-3 zile de la o gripa acuta si se insoteste de febra, tuse, sputa purulenta si semne radiologice de condensare pulmonara;
- exacerbarea  bronsitei si a astmului bronsic;- Sindromul Reye (hepatita fulminanta si edem cerebral) aparut ca urmare a administrarii de aspirina in infectia cu virusul gripal;
- afectiuni ale sistemului nervos: encefalita, mielita transversa ;- agravarea bolilor cardiovasculare, renale, pulmonare;

- complicatii de vecinatate: otite, sinuzite .

Diagnostic si examene de laborator

De cele mai multe ori simptomele prezente orienteaza diagnosticul de gripa. Pentru confirmarea diagnosticului de infectie cu virusul gripal sunt necesare o serie de analize.

Diagnosticul de laborator este stabilit in timpul fazei acute de boala, prin izolarea virusului gripal din sputa, secretii nazofaringiene si exudat faringian.

Metodele serologice de diagnostic sunt utile doar pentru analiza retrospective a infectiei virale.

Analizele de sange evidentiaza scaderea numarului de celule albe in primele zile ale infectiei gripale si normalizarea acestora in timpul evolutiei.

De multe ori sunt necesare examene complementare (ORL, radiografie) pentru adepista eventualele complicatii.

Tratamentul pentru gripa

Tratarea gripei trebuie sa fie cat mai eficace, atat penru a preveni complicatiile cat si pentru propriul comfort si cuprinde tratamentul igieno-dietetic si tratamentul simptomatic.

Tratamentul simptomatic include:

- antipiretice si antalgice, pentru scaderea temperaturii si ameliorarea durerilor (Ibuprofen, Paracetamol);
- antitusive (Calmotusin) si expectorante;- gargara cu ceaiuri naturale sau cu medicamente si instilatii nazale;
- vitamina C cu rol antiinfectios.

Tratamentul igieno-dietetic presupune:

- repaus la pat pe perioada febrei;
- consumul de cantitati mari de lichide, sub forma de ceaiuri, compot, suc de fructe, supe;
- consumul de alimente bogate in proteine, calciu si vitamine: fructe, legume, produse lactate, deoarece intaresc sistemul imunitar si ajuta la prevenirea infectiilor de orice fel;
- evitarea consumului de alcool si a fumatului intrucat distrug depozitele de vitamina C si anti-oxidanti, necesari organismului in lupta cu infectiile.

Complicatiile bacteriene sunt singurele care beneficiaza de tratament cu antibiotice.

Medicamentele antivirale (Rimantadina si Amantadina) sunt specifice in cazul infectiei cu virusul gripal A.

Aspirina este contraindicata administrarii copiilor pana la varsta de 18 ani, intrucat poate determina aparitia Sindromului Reye.

Postmodernismul

Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale (numitemetanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism și deconstrucție. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984); în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple.

Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernității. Postmodernitatea include un accent pe condiția sociologică, tehnologică sau celelalte condiții care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte reprezintă un set de răspunsuri de ordin intelectual, cultural, artistic, academic sau filosofic la condiția postmodernității.

Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiția sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referință la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.

Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiții ale curentului câți teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de un ethos al anti etichetei. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiție, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască și pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odată cu emergența mișcării dadaismului, care propunea colajul și accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăși, idee preluată ulterior și dezvoltată de filosoful Jacques Derrida. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existențialismul, care plasa centralitatea narațiunilor individuale drept sursă a moralei și a înțelegerii. Cu toate acestea abia la sfârșitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.

Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoașterii se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat și polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoașterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare. Postmodernismul care și-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susțineau raționaliștii și că însăși cunoașterea era legată de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora un individ își construiește punctele de vedere necesare cunoașterii.

Pentru a te salva din acest construct al cunoașterii a devenit necesară critica ei, și astfel să-i deconstruiești cunoașterea afirmată. Jacques Derrida argumenta că singura apărare în fața inevitabilei deconstrucții a cunoașterii, sistemelor de putere, ce se numește hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se numește "logocentrism". În loc să-ți bazezi cunoașterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoașterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Această subliniere a permisivității jocului liber în contextul mai larg al conversației și discursului duce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referințelor sau tropilor.

Înarmați cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserțiuni, filosofii postmoderni au început să atace unitatea modernismului și a acelei unități cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorității sale asupra Victorianismului sau Romantismului, acest atac a fost dirijat în mod indirect asupra Modernismului însuși.

Acolo unde moderniștii au sperat să scoată la lumină universaliile sau fundamentele artei, postmodernismul încearcă să le detroneze, să îmbrățișeze diversitatea și contradicția. O abordare postmodernă a artei respinge distincția dintre arta joasă sau înaltă. Respinge de asemenea granițele rigide și favorizează eclectismul, amestecul de idei și forme. Parțial datorită acestei respingeri el promovează parodia, ironia, scrisul jucăuș pe care unii teoreticieni o denumesc jouissance. Spre deosebire de arta modernă, cea postmodernă nu privește această fragmentare ca pe un soi lipsă deloc dezirabilă ci o celebrează. Pe măsură ce tonul grav ce însoțea actul de căutare a adevărului este înlăturat el este înlocuit prin „joc”.

Postmodernitatea, atacând elitele Modernismului, a căutat o conexiunea puternică cu un public mai amplu. Așa-numita accesibilitate a devenit un punct central al disputei în chestiunea valorii artei postmoderne. A îmbrățișat de asemenea amestecul cuvintelor cu arta, colajul și alte mișcări din modernism într-o încercare de a multiplica mediile și mesajele. Foarte multe elemente se centrează pe o schimbare în alegerea temelor, artiștii postmoderni privesc mass media ca o temă fundamentală pentru artă, și folosesc forme, tropi, materiale- cum ar fi monitoare video, artă ready made sau descrieri ale unor obiecte mediatice- ca puncte focale ale operelor lor.

Andy Warhol este un exemplu timpuriu al artei postmoderne în acțiune, prin modul în care își aproprie simboluri populare comune și artefacte culturale gata făcute, aducînd ceea ce altă dată era considerat mundan sau trivial pe terenul artei înalte.

Nichita Stănescu

      Nichita Stănescu(1933-1983)

"Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă."

S-a nascut la 31 martie 1933 in Ploiesti. Tatal sau, comerciant, provine dintr-o familie de mici mestesugari si comercianti, la origine tarani prahoveni. Mama, Tatiana Cereaciuchin, este nascuta la Voronej intr-o familie de conditie nobila din zona Donetului. Nichita Stanescu devine al cincilea model important al poeziei romanesti din secolul XX, alaturi de Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi. intr-o istorie a formelor de expresie poetice, actiunea stanesciana propune un discurs extrem de original, asupra caruia critica va interveni abia de acum inainte.

In orasul natal face primele doua clase primare, pentru ca urmatoarele, din cauza razboiului, sa le faca la Busteni si Valenii de Munte. Clasele gimnaziale le urmeaza in Ploiesti, la Liceul „Sf. Petru si Pavel, iar cursul superior, intre anii 1948-1952, la acelasi liceu, numit acum „I. L. Caragiale. inca de acum i se formeaza si consolideaza faima de excelent versificator, ce il va urmari si in timpul studiilor universitare; devine student al Facultatii de Filologie a Universitatii bucurestene. De mare importanta este pentru tanarul Nichita contactul cu oameni marcanti ai epocii, printre care poetul si matematicianul Ion Barbu si pictorul Ion Tuculescu.

Debuteaza cu poezie simultan, in martie 1957, in revistele „Tribunasi „Gazeta literara; debutul editorial are loc in 1960 cu volumul Sensul iubirii. Dupa absolvirea facultatii este un timp corector si apoi, pana in 1968, redactor la sectia de poezie a „Gazetei literare. in 1969 este numit redactor sef adjunct al revistei „Luceafarul, iar din 1970 pana in 1973 este redactor sef adjunct la „Romania literara. Duce, chiar dupa absolvirea facultatii, o viata de boem, „umpluta cu saracie, vise literare, sete de cultura si dragoste de prieteni, fiind „un campion al noptilor albe inchinate poeziei si filozofarii.

Calatoreste mult peste hotare. Are parte de o recunoastere a valorii poeziei (uneori mai dificila), concretizata si prin patru premii ale Uniunii Scriitorilor (pentru volumeleO viziune a sentimentelor, 1964, Necuvintele, 1969, Cartea de recitire, 1972, Starea poeziei, 1975), prin Premiul „Mihai Eminescu pentru poezie al Academiei Romane (pentru volumul Epica Mag-na, 1978). Opera lui este tradusa in tot mai multe limbi straine, poetul fiind recunoscut ca o voce distincta a liricii universale contemporane. in 1975 i se atribuie Premiul international „Gottfried von Herder, iar in 1979 personalitati culturale din Suedia si fosta Iugoslavie ii propun candidatura pentru Premiul „Nobel, care va fi insa atribuit poetului grec Elitis. in 1982 i se acorda Marele Premiu „Cununa de aur al Festivalului international de poezie de la Struga.

Prin sugestiile date, opera lui Nichita Stanescu propune o poetica a rupturii apta sa avanseze o alta deschidere vizionara asupra posibilitatilor compensative ale poeziei postmoderne. Noutatea discursului sau opereaza la nivelele semantice si sintactice. El restructureaza statutul ontologic al fiintei: a fi pentru Nichita Stanescu inseamna a fi exclusiv in limbajul sau in limba poeziei. Poetica sa este o poetica a instituirii instantei enuntatoare (a eului verbalizat) ca unica modalitate de luare in stapanire a realului. Cuvantul (necuvantul) in ipostaza sa materializata in voce (emisiune sonora de energie umana) este unicul obiect si referent al poeziei. Dar scopul poetizarii este acela de a accede la sentimente si a le comunica: poezia nu se face cu cuvinte / poezia se face cu sentimente, spune poetul undeva (am citat din memorie). Sentimentul solicitat de poetica stanesciana e o entitate abstracta, un fel de topos generator prin care se sugereaza un traiect formal si existential in acelasi timp; forma de existenta absoluta a umanului este sentimentul iar nu limbajul care devine doar un instrument de comunicare a sentimentelor. in plina revolutie semiotica a limbajului, ca domeniu autarhic al poeticului, domeniu al tehnicilor lingvistice deci, iata ca optiunea estetica a lui Nichita Stanescu subordoneaza forma in sine, formei de expresie a sentimentului.

Inca din martie 1974, de ziua lui, poetul are o revelatie a mortii sub forma unui tunel oranj. in 1981, la inceputul lui august, are prima criza hepatica insotita de o hemoragie puternica. Crizele se repeta in toamna si in iarna. Boala i se agraveaza iremediabil si, cu toate ingrijirile, poetul se stinge din viata marti, 13 decembrie 1983, la Bucuresti. Este inmormantat in 15 decembrie la cimitirul Bellu, intr-un mormant sapat la picioarele idolului sau, Mihai Eminescu, si ale concitadinului sau, marele Caragiale. in 1990 este numit post-mortem membru al Academiei Romane.
Poezia lui Nichita Stanescu a suscitat si continua sa suscite un mare interes din partea specialistilor ca si din partea apropiatilor de literatura. Doua impresii se accentueaza pe masura patrunderii in universul liric nichitian: aceea ca te afli in fata unei opere complexe si rotunde, si aceea ca, oricat ai vorbi despre ea, ceva ramane nespus. Singura posibilitate de tip paliativ ar fi aceea a fixarii unui unghi din care sa privesti opera.

Un asemenea unghi posibil ar fi cel al spiritului intemeietor care-i guverneaza creatia. El descopera un filon poetic pe care il lasa apoi, spre folosinta, generatiilor urmatoare. Acest spirit intemeietor, absolut modern, ar putea pleca de la o reconsiderare a cuvantului. Evolutia nu este deci atat in plan tematic, cat in planul expresiei artistice, ceea ce a determinat critica literara sa vorbeasca de o „poetica a rupturii. Cuvantul capata, in fond, la Nichita, valoarea primordiala, biblica, este in ultima instanta Logosul investit cu puteri demiurgice. Poetul insusi exprima: „Cuvintele fiind umbra structurii materiei, cautam intruna sursa ce a iluminat materia ca sa lase o umbra atat de majestuoasa, atat de semantica. Tendinta catre aceasta sursa retrage uneori cuvintele prin materie, distrugand materia, catre sursa initiala. Traversarea cuvintelor prin materie nu mai tine de cuvant, ea s-ar putea numi chiar poezia . Si poetul continua atat de transant, oferindu-ne una din cheile posibilei interpretari a textului sau: „Daca materia are timp, cuvantul are eternitate, daca materia este simultana numai cu secunda, cuvantul este simultan cu orice, oricand. Umbra vietii mele sunt cuvintele mele. Eu sunt simultan cu propria mea secunda, cuvintele mele sunt simultane cu orice, oricand. Singura proprietate este aceea de a avea spirit. A avea materie e risipa. Asadar, prin poezia sa, Nichita reda Logosului forta creatoare si mai ales capacitatea de eternizare prin el.

Cuvantul ramane pentru poet axul existential; acesta capata consistente materiale pentru a putea fi supus, apoi, unui proces firesc si necesar de dematerializare, de sacralizare. Nu numai ca asistam la trecerea lui „ a fi in „ este , ci si la strabaterea, prin el, a timpului: „Tristetea mea aude pe nenascutii caini/ Pe nenascutii oameni cum ii latra. Cuvantul, logodit pentru totdeauna cu poetul, este singurul care da dreptul, prin creatie poetica, la eternizare. Daimonul poetului il indeamna, in fata haosului existential, a apocalipsei materiale, la un singur act: schimbarea in cuvinte. Logosul devine nu numai substanta creatoare, ci si forta capabila ca, intr-o comuniune cu poetul, sa atinga absolutul: „Stam rege fix, de piatra si stea/tinand oprit cuvantu-n gura mea,/necantator. Ne putem stabili astfel, eventual, un punct de sprijin cu ajutorul caruia sa putem admira si sa incercam patrunderea in miracolul universului nichitian. Un univers dominat, printre altele, de o constanta superioara: iubirea. Poetul este iubire.

Place de la Concorde-l.franceză

                     Place de la Concorde

La place de la Concorde, avec 8,64 hectares, est la plus grande place de Paris. Le nom aurait été choisi par le Directoire pour marquer la réconciliation des Français après les excès de la Terreur.

Située sur la Rive droite, dans le 8^e arrondissement, au pied des Champs-Élysées, elle relie ceux-ci, qui montent vers le nord-ouest, aux jardin des Tuileries qui s'étendent vers le sud-est. Par la rue Royale, elle ouvre au nord sur la Madeleine et au sud, par le pont de la Concorde qui traverse la Seine vers le 7^e arrondissement, sur le palais Bourbon. Administrativement, la place elle-même est située dans le quartier des Champs-Élysées, dont elle est l’extrémité orientale. Mais les deux bâtiments qui la bordent au nord, de part et d’autre de la rue Royale, sont dans le quartier de la Madeleine, toujours dans le 8^earrondissement, tandis que le jardin des Tuileries qui la jouxte est situé dans le quartier Saint-Germain-l'Auxerrois du 1^rearrondissement.

Proche du centre de Paris, la place occupe une position privilégiée, car elle ponctue deux grands axes :

• axe nord-sud constitué par Montmartre, les grands magasins du boulevard Haussmann, l'église de la Madeleine, l'Assemblée nationale.
• axe ouest-est constitué par l'Arche de la Défense, l'Arc de triomphe, l'avenue des Champs-Élysées, le jardin des Tuileries et le Musée du Louvre.

Cet ensemble monumental est, au point de vue de l'aménagement urbain, la plus importante création du Siècle des Lumières dans la capitale. Il exprime un moment privilégié dans l'évolution du goût français : celui qui voit, vers le milieu du xviii^e siècle, le déclin du style rocaille et la naissance d'un nouveau classicisme dont Ange-Jacques Gabriel, son architecte, et Edme Bouchardon, le sculpteur de la statue équestre de Louis XV érigée au centre de la place et détruite à la Révolution, sont parmi les pionniers.

Sa dénomination a changé de nombreuses fois, traduisant l'instabilité des régimes politiques de la France depuis 1789 et une série d'événements joyeux, tragiques ou glorieux, certains d'une grande portée historique, qui se sont déroulés sur son sol. Elle s'est appelée place Louis XV, puis place de la Révolution après le 10 août 1792, place de la Concorde sous le Directoire, le Consulat et l'Empire, à nouveau place Louis XV puis place Louis XVI sous la Restauration, place de la Charte en 1830, pour reprendre enfin sous la Monarchie de Juillet le nom de place de la Concorde. De même les monuments qui ont orné ou auraient dû orner son centre : statue équestre de Louis XV, statue de la Liberté, statue de Louis XVI, obélisque de Louqsor.

Les aménagements, modestes sous la Révolution (installation des chevaux de Marly en 1794), ont été importants sous la Monarchie de Juillet (en 1836, érection de l'obélisque, travaux d'embellissement de Hittorff : les deux fontaines, les statues des huit principales villes de France (les huit « matrones » vêtues à la grecque et couronnées de tours, leurs socles logeant des fonctionnaires et leur famille en attendant l'érection des statues), les lampadaires et les colonnes rostrales). LeSecond Empire supprima les fossés pour améliorer la circulation. Le dernier aménagement sur le plan de l'architecture a été en 1931 la disparition de l'hôtel Grimod de La Reynière, construit en 1775 dans le respect de l'ordonnance de Gabriel, mais défiguré au fil du temps par des adjonctions successives, et son remplacement par l'ambassade des États-Unis dans le respect du projet originel. Depuis 1937, aucun changement notable ne peut plus affecter la place qui est classée dans son ensemble. Signalons un dernier embellissement en 1998, à l'initiative de l'égyptologue Christiane Desroches Noblecourt, la mise en place dupyramidion doré de l'obélisque.

Au temps de la Révolution française, la place est le lieu de passage obligé pour des convois, qu'ils soient improvisés ou ritualisés par le protocole des fêtes. Elle sera l'un des grands lieux de rassemblement de la période révolutionnaire, surtout lorsque la guillotine y sera installée. C'est aussi là que Louis XVI et Marie-Antoinette ont été exécutés.

Dès le 12 juillet 1789, les bustes de Jacques Necker et de Philippe d'Orléans y sont exhibés ; le prince de Lambesc et ses dragonschargent les manifestants. Le lendemain, la foule pille les armes du Garde-meuble (situé dans le bâtiment nord-est) pour « aller à la Bastille ». Le 6 octobre, Louis XVI, Marie-Antoinette, et le dauphin (futur Louis XVII), ramenés de Versailles à Paris par le peuple, font leur entrée au palais des Tuileries en traversant la place Louis-XV.

Le 11 août 1792, la statue de Louis XV est renversée de son piédestal puis envoyée à la fonte. Elle est remplacée par une statue de la Liberté de François-Frédéric Lemot et la place Louis XV est alors rebaptisée place de la Révolution.

La guillotine y est déplacée depuis la place du Carrousel pour y décapiter, sur le lieu même de leur forfait, certains des voleurs dudiamant bleu de la Couronne. Elle y vient, mais provisoirement, en octobre 1792, pour l'exécution des voleurs de bijoux de la Couronne au Garde-meuble. Elle réapparaît le 21 janvier 1793 pour l'exécution de Louis XVI ; elle est alors dressée à mi-distance du socle de la statue de Louis XV et de l'entrée des Champs-Élysées. C'est enfin le 11 mai 1793 qu'elle s'y fixe à demeure, pour y rester jusqu'au 9 juin 1794, et cette fois entre le centre de la place et l'entrée du jardin des Tuileries. Sur les 2 498 personnes guillotinées à Paris pendant la Révolution, 1 119 le sont place de la Révolution. Parmi elles, outre Louis XVI, on retiendra les noms de Marie-Antoinette, Charlotte Corday, madame Roland, lesGirondins, Philippe d'Orléans, Madame Du Barry, Danton, Malesherbes et Lavoisier…
La guillotine est ensuite transférée place du Trône-renversé (actuelle place de la Nation) et ne revient place de la Révolution que pour l'exécution de Maximilien de Robespierreet ses amis (10 thermidor an II - 28 juillet 1794).

En août 1793, la statue de Louis XV est remplacée par une effigie de plâtre représentant la Liberté coiffée d'un bonnet rouge et tenant une pique dans la main droite. Elle sera retirée en juin 1800. Par ailleurs, les chevaux dits de Marly, œuvre de Guillaume Coustou, sont installés à l'entrée des Champs-Élysées en 1795.

Avec la fin de la Terreur, le gouvernement décide de rebaptiser la place de la Révolution place de la Concorde (1795).

L'obélisque égyptien de Louxor, vieux de 3 300 ans (xiii^e siècle av. J.-C.), fut transporté en France en 1836, offert par l'Égypte en reconnaissance du rôle du Français Champollion qui a été le premier à traduire les hiéroglyphes. Le roi Louis-Philippe le fit placer au centre de la place lors son l'aménagement par l'architecte Hittorff. Haut de 22,86 mètres, le monolithe, en granite rose de Syène, pèse 227 tonnes. Il est érigé sur un socle de 9 mètres et est coiffé d'un pyramidion doré de plus de trois mètres et demi. Les hiéroglyphes qui le recouvrent célèbrent la gloire du pharaon Ramsès II.

Le sommet de cet obélisque est surmonté d'un pyramidion de plus de 3,50 m, ajouté en juillet 1998, aussi pointu qu'étincelant, fait de bronze et de feuilles d'or. Il est censé remplacer un précédent ornement sommital, emporté lors d'invasions en Égypte au vi^e siècle.

L'obélisque se situe sur la ligne de l'axe historique de Paris qui va de l'Arc de triomphe du Carrousel à l'Arche de la Défense en passant par le jardin des Tuileries et l'avenue des Champs-Élysées.

L’obélisque sert aussi de gnomon à un cadran solaire dont les chiffres romains et les lignes sont tracés au sol par des incrustations de métal dans le revêtement du centre de la place.

Les deux fontaines de la place de la Concorde sont situées de part et d'autre de l'obélisque. L’œuvre de l'architecte Jacques Ignace Hittorff qui ajoute ces deux fontaines monumentales - la Fontaine des Mers placée au sud (côté Seine) et la Fontaine des Fleuves au nord (côté rue Royale).