,,Singurătate'' de Mihai Eminescu

Cu perdelele lăsate, 
Şed la masa mea de brad, 

Focul pâlpâie în sobă, 
Iară eu pe gânduri cad. 

Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri, 

Sau cad grele, mângâioase
Şi se sfarmă-n suflet trist, 
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist. 

În odaie prin unghere
S-a ţesut păinjeniş

Şi prin cărţile în vravuri
Umblă şoarecii furiş. 

În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învelişul
De la cărţi ei mi le rod. 

Ah! de câte ori voit-am
http://Versuri.ro/w/gflefl 
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui;

Dar atuncea greieri, şoareci, 
Cu uşor-măruntul mers, 
Readuc melancolia-mi, 
Iară ea se face vers. 

Câteodată... prea arare... 
A târziu când arde lampa, 

Inima din loc îmi sare
Când aud că sună cleampa... 

Este Ea. Deşarta casă
Dintr-odată-mi pare plină, 
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină. 

Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură, 
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.

S-a dus amorul... de Mihai Eminescu

S-a dus amorul, un amic

Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,

Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti
De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era detot frumos
De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu

În al ei farmec poate,

Prea am uitat pe Dumnezeu

Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

Străbătător durerii!